Să trăiești din pasiunea pe care o ai e visul multora dintre noi. Totuși, nu toți avem ambiția de a realiza acest lucru. Vreau să vă prezint astăzi povestea unui om ce face acest lucru, un ardelean care își măsoară viața în pași de dans și timpul în sincope de Hip Hop.
Numele lui Alex Nuț nu reprezintă o noutate pentru cei pasionați de street dance. Carismaticul dansator s-a remarcat deja atât pe plan național cât și în afară. Oricine își poate da seama că are de-a face cu un dansator foarte bun când îi vede mișcările electrizante de popping.
Hip Hop, House, Popping și câte un pic din locking, breaking și dance hall – acestea sunt stilurile din marea familie a dansului de stradă în care Alex Nuț s-a antrenat în ultimii 8 ani de când s-a apucat de dans. Cu o personalitate sensibilă și un zâmbet emoționat, Alex Nuț demonstrează că nu trebuie să te încadrezi într-un stereotip pentru a face ceea ce îți place și că poți face orice în felul tău atâta timp cât există muncă și o dorință sinceră.
Organizator al unor importante competiții de dans precum Street Groove Jam sau Street Groove Festival, Alex ne-a povestit cu lejeritate, emoții și deschidere despre ceea ce se întâmplă în spatele cortinei pentru un dansator, despre munca depusă și satisfacția rezultatelor. Aceasta este o părticică din povestea lui.
Alex, cum ai devenit street dancer?
Părinții mei au vrut să mă dea la dansuri sportive. Eu nu am vrut. Dar m-am apucat de parkour și freerunning. Când aveam 16 ani, un prieten din Reghin, care dansa, a zis că merge la un concurs în Bistrița. M-am dus cu el.
„Când l-am văzut live pe Kidu dansând am fost așa de impresionat încât mi-am spus: O să învăț să dansez și eu ca el”.
La concurs era și Kidu, un dansator celebru. Când l-am văzut, am fost foarte impresionat. Văzusem acest gen de dans la televizor și în filme. Un film însă nu transmite tot când vine vorba de dans. Zici „Mamă, ce fain se vede!” și asta e tot. Când l-am văzut live pe Kidu am fost așa de impresionat încât mi-am spus: „O să învăț să dansez și eu ca el”.
Așa am început. Am învățat din tutoriale, de pe internet. În primul an nu îmi ieșea nimic, eram praf. La un moment dat i-am trimis lui Kidu înregistrări cu mine dansând și cerându-i sfaturi. Voiam să înțeleg ce nu merge. El îmi răspundea tot timpul: „Tu nu dansezi, doar faci mișcări”.
Eu mă miram și nu înțelegeam ce voia să spună. Totuși, nu m-am lăsat, am continuat să exersez. Treptat m-am împrietenit cu Kidu. Mi-a arătat documentare, mi-a dat sugestii cum să mă informez despre dans. Am început să învăț diferite stiluri, să merg la concursuri.
„Mama îmi dădea în fiecare zi câte 5 lei la școală. Alteori îmi dădea bani să ies în oraș. Eu îi puneam pe toți deoparte ca să merg la workshop-uri de dans”
Nu m-am descurcat prea bine. Încă eram destul de slab la dans, dar măcar am devenit cunoscut. Mi-am făcut fără să vreau o reputație. Nu foarte bună, dar măcar mă știa lumea. Am început să merg și la workshop-uri, dar pentru asta aveam nevoie de bani, așa că am fost nevoit să îmi reduc cheltuielile.
Mama nu avea de unde să-mi dea bani pentru așa ceva, dar îmi dădea 5 lei în fiecare zi la școală. Îmi mai dădea uneori bani să ies cu prietenii în oraș. Eu îi puneam pe toți deoparte. Mergeam în oraș cu prietenii și mă uitam la ei cum beau și mănâncă. Eu nu îmi luam nimic. Toate acestea ca să am bani să merg la workshop-uri.
Te-ai gândit vreodată să te lași de dans?
Da, de multe ori. Din fericire, în ultima vreme, mă gândesc la asta tot mai rar, pentru că acum înțeleg că avem zile bune și zile rele. Am zile în care dansez slab, în care nu mă simt stăpân pe corpul meu, dar știu că e ceva normal. Cred că toată lumea are zile de acest fel, zile în care spui că renunți, că te dai bătut.
„Pentru mine dansul este arta de a învăța corpul să exprime emoții, de a le lăsa să iasă din interior spre lumină”.
La început a fost foarte greu. Dar la un moment dat mi-am dat seama că dansul nu este ceea ce se vede, dansul este ceea ce simți, este ceea ce devii în momentul în care dansezi. Din acel moment lucrurile s-au schimbat. Pentru mine dansul este arta de a învăța corpul să exprime emoții, de a le lăsa să iasă din interior spre lumină.
Dansul ține de talent nativ, așa cum se spune, sau e vorba mai mult de muncă și exercițiu?
Eu cred că nu există talent. Orice persoană are dansul în sânge. Tot ce trebuie să faci e să cauți în interiorul tău și, când descoperi acolo dansatorul, să îl lași să se manifeste. Dansatorul va ieși la iveală. Atâta timp cât îți place muzica și te simți bine ascultând-o, e clar că poți să dansezi.
Pentru asta însă trebuie să te relaxezi, să lucrezi cu corpul tău și să lași muzica să te cuprindă. Mi s-a întâmplat de multe să fiu stresat atunci când dansam în fața unei mulțimi. Din această cauză dansam fals și nu reușeam să mă bucur de muzică. Mai mult arătam ce mișcări știu.
„Orice persoană are dansul în sânge. Tot ce trebuie să faci e să cauți în interiorul tău și, când descoperi acolo dansatorul, să îl lași să se manifeste”.
Chiar dacă îmi plăcea dansul foarte mult, faptul că simțeam privirile celorlalți asupra mea punea o presiune pe mine. De-a lungul anilor am muncit să scot dansatorul din mine la suprafață, iar acum pot să mă conectez cu muzica chiar dacă am mulți oameni în jur. A fost nevoie de timp și de mult exercițiu pentru asta.
Ce relații ai cu ceilalți dansatori din țară?
În concursurile și workshop-urile la care am participat am ajuns să cunosc cam toți dansatorii de street dance din țară și mulți dansatori din afară. Modul în care mă raportez la ei s-a schimbat mult de-a lungul timpului. S-a schimbat în bine.
„Fiecare are ceva special, ceva al lui care poate fi transmis mai departe”.
Cred că acum pot vorbi de la egal la egal cu orice dansator de street dance din țară. Sunt conștient că de la fiecare mai pot învăța câte ceva, pentru că fiecare se specializează pe stiluri și mișcări diferite. Fiecare are ceva special, ceva al lui care poate fi transmis mai departe. Chiar și de la elevii mei învăț uneori. Dar nu mă mai simt inferior nimănui din țară.
Asta mă bucură, pentru că nu vreau să fiu superior nimănui, dar îmi doresc să fiu la același nivel ca să pot să împărtășesc experiențe cu ei și să vorbim de la egal la egal. Foarte mulți ani m-am uitat la ei ca la niște zei și mă simțeam cumva rușinat.
Nu aveam curajul să vorbesc cu ei pentru că nu aveam 100% încredere în abilitățile mele. Simțeam că e o datorie de-a mea să ajung la nivelul lor, tocmai pentru că am învățat foarte mult de la ei. Mă simțeam dator să valorific acest lucru și să devin un dansator mai bun.
Ce competiție sau realizare ocupă un loc special în inima ta?
Realizarea mea cea mai mare o reprezintă prietenii pe care mi i-am făcut de-a lungul anilor și fețele fericite de la class-uri. De multe ori am emoții înainte să încep open class sau un workshop, pentru că mă gândesc că vreau să fie un vibe bun, să prezint un nivel de dificultate potrivit, să-l fac interesant.
„Realizarea mea cea mai mare o reprezintă prietenii pe care mi i-am făcut de-a lungul anilor și fețele fericite de la class-uri”.
Și atunci îmi pun următoarea întrebare: „De ce predau dans?” Și acest gând mă salvează de fiecare dată. Pentru că îmi dau seama că fac asta pentru că mă simt foarte bine atunci când dansez și pentru că vreau să dau mai departe acest cadou, acest sentiment. Știu că mulți vin la class-ul meu ca să impresioneze, dar nu asta e ceea ce urmăresc eu să transmit. Lucrul pe care vreau să îl dau mai departe înainte de orice este bucuria de a dansa.
„Lucrul pe care vreau să îl dau mai departe înainte de orice este bucuria de a dansa”.
Legat de competiții, îmi amintesc cu emoții de un concurs din Oradea, Hip Hop International, etapa pe România. M-a impresionat într-un mod deosebit. La acest concurs, dacă câștigi etapa națională, te duci în altă țară, de obicei în SUA, la etapa globală. Eu la națională am ajuns în finală. De obicei, la battle-uri, echipa ta stă în spate să te susțină.
Eu am concurat împotriva unui tip din Moldova. La el au venit cam 100 și ceva de oameni. Toți copiii aceia stăteau în spatele lui. Lumea îl cunoștea. Eu venisem singur. Și atunci toți copiii din Craiova au venit în spatele meu. Când i-am văzut nu m-am putut abține, am început să plâng.
S-a dat drumul la muzică. Tipul a început să danseze. Eu plângeam de fericire și am dansat toată runda cu lacrimi în ochi. A fost extraordinar! În acel battle am dat tot ce am avut. Am câștigat prima rundă însă le-am pierdut pe următoarele 2. Dar sentimentul pe care l-am avut datorită susținerii celor din jur fost mai valoros decât orice.
Ce părere au părinții tăi despre dans?
Când au văzut că mă apuc de street dance, părinții mei au crezut că nu o să mă țină foarte mult. Uite că nu a fost așa. Acum sunt mândri de mine, văd asta atunci când câștig vreun concurs. Li se pare interesant ceea ce pot să fac atunci când dansez, deși nu înțeleg neapărat acest stil.
„Părinții mei nu m-au întrebat niciodată cum reușesc să fac anumite mișcări. M-au întrebat însă de câteva ori dacă n-am de gând să mă angajez, să mă fac inginer”.
Părinții mei nu m-au întrebat niciodată: „Alex, cum reușești să faci mișcarea aia?” M-au întrebat însă de câteva ori dacă n-am de gând să mă angajez, să mă fac inginer. Ei apreciază ceea ce fac, dar încă nu au încredere că pot avea un viitor în acest domeniu. Eu vreau să le demonstrez că se poate trăi din dans și sunt sigur că o să reușesc.
Când ai început să predai?
Am predat la toate școlile de street dance din Cluj-Napoca. Dar până să ajung la Cluj, am început acasă, în Reghin. Vreo 2 ani am predat gratis. Îmi amintesc că predam destul de rău. Chiar dacă predam pașii de bază și ce trebuia pe partea tehnică, Kidu îmi tot repeta când îi trimiteam filmări de la cursuri: „Nu contează așa de mult ce faci, cât cum o faci”.
Avea dreptate. Nu reușeam să creez o atmosferă plăcută la orele mele. Am început să mă documentez pe această temă: ce muzică să pun, ce stiluri să predau, cum să creez un vibe bun. Încet-încet am reușit. Am devenit mai popular în țară și am început să fiu invitat să predau workshop-uri.
„Am în permanență ceva de făcut. Dacă nu țin un workshop, jurizez. Dacă nu am de jurizat, lucrez la coregrafii sau lucrez ca DJ”.
Primul workshop pe care l-am ținut a fost în Bistrița, fix în sala în care am început să dansez. Apoi am fost la Botoșani, după care am avut prima jurizare la un concurs din Brașov. Acum 2 ani totul a explodat. Am în permanență ceva de făcut. Dacă nu țin un workshop, jurizez. Dacă nu am de jurizat, sunt DJ. Au fost foarte puține concursuri la care am participat în ultima vreme tocmai pentru că le jurizam sau eram DJ.
Am făcut progrese și pe partea de predat. Am început să descopăr noi moduri de predare. În ultima perioadă predau și freestyle. Adică îi învăț pe oameni care sunt bazele unui stil, cum să danseze liber, cum să se exprime prin dans și muzică.
Acum țin și ore private unu la unu. Am început să lucrez și pe partea de coregrafie. Mult timp m-am ferit să fac coregrafie pentru că nu m-am simțit pregătit. Mi-am zis că dacă nu știu bazele la câteva stiluri, nu mă apuc să predau. Acum pot să fac și coregrafii care ies bine.
Cum ți-ai atras primii dansatori la cursuri?
Primii 2 ani când am ținut cursuri gratis în Reghin aveam câte 20 de oameni prezenți la fiecare curs. Cu spațiile am avut noroc de când mă știu. Nu am plătit niciodată pentru o sală de dans. Le-am găsit mereu gratis. Predam la Casa de Cultura a Tineretului, locul unde se antrenează și acum trupa mea.
„Dacă vrei să înveți să dansezi, ia prietenii și dansează împreună cu ei. Eu așa am făcut”.
Buddha Stretch, fondatorul stilului Freestyle Hip Hop, zicea într-un documentar: dacă vrei să înveți să dansezi, ia prietenii cu tine și dansează împreună cu ei. Asta am făcut și eu. Mi-am luat prietenii și am început să învăț împreună cu ei. Atunci când făceam antrenament cu prietenii mei, eu, de fapt, exersam predatul.
Din păcate niciunul dintre ei nu mai dansează acum, deși toți se descurcau mai bine decât mine. Eu am fost mai perseverent, mai pasionat. Când am început cu class-urile oamenii mă cunoșteau deja ca dansator. Practic, am început cu prietenii și lumea a venit și m-a căutat apoi. Am avut totuși un avantaj. Eram destul de popular în oraș, pentru că făcusem parkour și am apărut la „România, te iubesc!”
Poate dansul să fie o sursă de venit?
Dansul poate fi o sursă de venit, dar e foarte greu să trăiești din dans. A preda este înainte de orice o responsabilitate. Trebuie să ai informația corectă. Datorită faptului că am învățat de la cei care au creat stilurile sunt destul de strict ca profesor.
„Dansul poate fi o sursă de venit, dar e foarte greu să trăiești din dans. A preda este înainte de orice o responsabilitate”.
Încerc să nu fiu pe cât posibil, pentru că înțeleg că nu toți vor să cunoască cultura din spatele Hip Hop-ului, să știe bazele dansului. Foarte mulți vin pur și simplu să se simtă bine. Eu mă strădui să-i ofer fiecăruia ceea caută și are nevoie.
De vreo 2 ani elevii mei au început să fie foarte buni. Prima a fost Alexandra din Reghin. Am dus-o într-o tabără la mare. Ghici cu cine a picat în prima rundă: cu mine. Și ghici pe cine a bătut: pe mine. Era primul ei concurs mare. Bineînțeles, mi-am luat revanșa după aceea.
Apoi a venit o altă fată, Ioana. Era mai micuță, avea 9-10 ani. Am dus-o la primul concurs – locul 1. Am dus-o la al doilea concurs – locul 1. A participat cu copii care dansau de 2-3 ani deja. Toți erau uimiți. Am dus-o la un concurs de coregrafie în Cluj. Au participat elevi de la toate școlile mari de dans din țară.
„întotdeauna veți fi elevi în dans, așa că bucurați-vă de fiecare etapă!”
I-am spus : „Când vine premierea, dacă nu iei niciun premiu să nu fii supărată. Oricum te-ai descurcat foarte bine”. Câștigătoarea de pe locul 2 a fost o elevă de a mea. Eram curios să aflu cine e dansatoarea de pe locul 1, cine i-a făcut o coregrafie mai bună ca a mea.
A fost fetița asta din Reghin: a luat locul 1 și premiul pentru cea mai bună fată din concurs, un concurs la care au participat în jur de 500 fete. Și ea făcea dans doar de vreo 2 ani. A fost o adevărată surpriză. Vibe-ul și tehnica au ajutat-o să câștige. De asta le spun elevilor mei: întotdeauna veți fi elevi în dans, așa că bucurați-vă de fiecare etapă!