Pe Diana am cunoscut-o acum câțiva ani pe internet prin intermediul unor prieteni comuni. Am urmărit cu interes turul României pe bicicletă pe care l-a făcut anul trecut și am invitat-o să ne povestească mai multe. Iată ce am aflat.
Diana, povestește-ne puțin despre copilăria ta. Ce visai să devii când erai mică?
M-am născut și am crescut în Turda unde am locuit până am plecat la facultate. În clasele 1-4 voiam să devin învățătoare ca majoritatea fetelor din acea vreme după care am decis să mă fac veterinar. Îmi plăceau animalele, pentru că majoritatea vacanțelor mi le-am petrecut la bunici la țară în Ceanu Mare unde am învățat ce înseamnă munca și dragostea pentru animale.
Unul din cele mai faine momente de care îmi aduc aminte este cum îmi dădea bunica să beau lapte proaspăt. După ce aduceam vaca de la deal, bunica o mulgea și ne dădea primul lapte muls. Ah, ce spumos și gustos mai era! Ulterior am aflat că nu e sănătos să bei așa ceva. Pe vremea aceea însă nu știam și mi se părea delicios.
„În copilărie nu am avut bicicletă. Așa că am învățat să mă dau pe biciclete de adulți. Îmi amintesc că băgam piciorul pe sub bara aceea orizontală ca să pot ajunge la pedale”.
Cum a început dragostea ta pentru bicicletă?
Eu în copilărie nu am avut bicicletă. Așa că am învățat să mă dau pe bicicletele altora care erau de adulți. Îmi amintesc că băgam piciorul pe sub bara aceea orizontală ca să pot ajunge la pedale. Am avut prima mea bicicletă abia la 24 ani. Pe data de 24 când am împlinit 24 de ani am primit cadou de la sora mea prima mea bicicletă. A fost dragoste la prima vedere.
Eu am fost mereu o fire sportivă. Am terminat un liceu cu profil sportiv unde am făcut diferite genuri de sport: atletism, handbal, volei. Acolo am învățat o lecție importantă care m-a ajutat de multe ori în viață. În alergare există un punct mort, pe care dacă-l depășești, îți merg picioarele singure. Eu tot timpul acolo mă opream, înainte de acel punct mort. Abia la liceu am învățat să-mi depășesc această limită.
„Pe data de 24 când am împlinit 24 de ani am primit cadou de la sora mea prima mea bicicletă. A fost dragoste la prima vedere”.
Inițial voiam să merg la facultatea de sport, dar m-am răzgândit pe ultima sută de metri. Am luat în considerare câteva opțiuni și în cele din urmă am mers la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, secția Psihopedagogie Specială care pregătește specialiști ce lucrează cu persoane cu dezabilități.
Am întâlnit niște oameni foarte drăguți la admitere care m-au atras spre psihopedagogie și asta m-a încurajat cumva să merg pe această cale, mai ales că luasem nota 10 la BAC la psihologie. În timpul studiilor am făcut și o specializare mai aprofundată în psihoterapie, iar în paralel cu studiile de masterat am făcut o formare în psihoterapie sistemică de cuplu și familie.
Cât de populară și de acceptată este psihologia în România?
Românii nu prea merg la psiholog, pentru că fac confuzie între psiholog, psihiatru și psihoterapeut. Aceste profesii sunt sub aceeași cupolă, dar sunt diferite. Din păcate, prea puțini fac diferența între ele. Multă lume crede că a merge la psiholog e un lucru grav.
„Românii nu prea merg la psiholog, pentru că fac confuzie între psiholog, psihiatru și psihoterapeut. Multă lume crede că a merge la psiholog e un lucru grav”.
E foarte greu să activezi ca psihoterapeut în România. La noi cuplurile nu prea vin la terapie: din frică, din cauza unor experiențe anterioare nereușite, din lipsă de informare, lipsă de bani etc. În același timp oamenii sunt tot timpul nemulțumiți. Dacă plouă, vrem soare. Dacă e iarnă, așteptăm să vină vara. Când e vară, e prea cald. Dacă e gratis, nu e de calitate. Dacă e scump – e prea scump. Nicicum nu e bine. Românii în general nu știu să se bucure de ceea ce au.
După masterat am început să lucrez la centrul de zi pentru tineri „Clujul are suflet”: inițial pe postul de animator socio-educativ, ceea ce mi-a oferit ocazia să fac câteva cursuri de educație non-formală, iar ulterior am trecut și pe postul de psihopedagog.
„Oamenii sunt tot timpul nemulțumiți. Dacă plouă, vrem soare. Dacă e iarnă, așteptăm să vină vara. Când e vară, e prea cald. Românii în general nu știu să se bucure de ceea ce au”.
Făceam cu adolescenții cursuri de dezvoltare personală, activități de integrare socială, drumeții, excursii, vizite la teatru și prin oraș. După 4 ani frumoși petrecuți la „Clujul are suflet” am fost coordonator la un centru privat pentru copii care oferea asistență elevilor pentru perfecționare și studii suplimentare.
De unde a apărut ideea de a face turul României pe bicicletă?
Ideea a venit subit și spontan. Pur și simplu m-am trezit la un moment dat că voiam să fac ceva pentru mine, ceva diferit de ceea ce făcusem până atunci. Inițial era vorba să merg cu un prieten în cadrul unui proiect. Din păcate, proiectul lui nu s-a materializat, așa că am decis să merg singură.
„Ideea a venit subit și spontan. Pur și simplu m-am trezit la un moment dat că voiam să fac ceva pentru mine, ceva diferit de ceea ce făcusem până atunci”.
Am rezonat de la bun început cu ideea călătoriei și nu mi-a putut-o scoate nimeni din cap. Mama mă tot bătea la cap, încercând să mă convingă să-mi caut un loc de muncă, dar eu eram fixată pe călătoria cu bicicleta și nu auzeam și nu vedeam nimic altceva.
În acea perioadă eram voluntară la centrul „Smile” unde țineam periodic grupuri de suport cu oamenii diagnosticați cu scleroză multiplă. Erau niște întâlniri în care aceștia împărtășeau problemele cu care se confruntau și primeau sfaturi sau soluții de la ceilalți membri ai grupului.
„În România sunt în jur de 10.000 de persoane diagnosticate cu scleroză multiplă și doar 2 centre medicale specializate. Din păcate aceste persoane sunt pur și simplu ignorate de sistem”.
Scleroza multiplă e o boală incurabilă care afectează celulele nervoase din creier și măduva spinării ceea ce afectează capacitatea sistemului nervos de a comunica, producând o plajă largă de semne și simptome: handicapuri fizice, mentale și uneori probleme psihice.
Din păcate persoanele diagnosticate cu scleroză multiplă din România sunt ignorate pur și simplu de sistem. Nu e nimeni care să facă ceva pentru ei și nu le oferă nimeni consiliere psihologică sau consultații pentru urmarea unui tratament care îi poate ajuta să aibă o viață mai ușoară. În România sunt în jur de 10.000 de persoane diagnosticate cu această boală și doar 2 centre medicale specializate: în Alba și în Oradea.
Când am decis să fac turul României, mi-am zis că ar fi frumos să mă întâlnesc pe traseu cu alte comunități similare din țară, să văd care sunt nevoile lor și să încerc să-i ajut cu ce pot. Așa că am scris repede un proiect și am început să caut sponsorizări. Uite așa proiectul meu personal a ajuns să fie unul public cu caracter social.
Care a fost traseul pe care l-ai urmat și câți kilometri ai făcut în total?
Călătoria mea a durat aproape 2 luni. Am plecat pe 4 iulie și am revenit pe 2 septembrie, iar distanța pe care am parcurs-o este de 3235 km. Am pornit din Cluj-Napoca și am trecut prin Oradea – Satu-Mare – Baia-Mare – Târgu-Lăpuș – Bistrița – Vatra Dornei. În Broșteni, satul în care a copilărit Ion Creangă, m-am îmbolnăvit și am fost nevoită să stau 2 zile la pat.
În Bicaz am cunoscut un alt biciclist cu care am călătorit o săptămână de unde am mers spre Iași, apoi am coborât spre Galați, am luat bacul peste Dunăre, am ajuns la Constanța și pentru că era relativ aproape, am hotărât să merg și în orașul Varna din Bulgaria. După care am luat drumul spre București, Curtea de Argeș, Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu, Drobeta Turnul Severin și am urcat spre Timișoara.
În fiecare oraș în care ajungeam stăteam una sau mai multe zile în care mă întâlneam cu comunitatea persoanelor diagnosticate cu scleroză multiplă. Am folosit mult couchsurfing și warmshowers – portaluri online ce funcționează la nivel internațional, unde poți solicita cazare, iar oamenii te pot primi la ei acasă. Am dormit mult și la cort.
turulromanieipebicicleta.wordpress.com este blogul pe care am documentat o parte din impresiile și aventurile mele din călătorie, la fel și pe această pagină de Facebook. Pentru a urmări traseul efectuat am folosit aplicația mobilă Strava.
Nu ai avut rețineri să călătorești singură?
Nu am avut rețineri și nici probleme pe traseu. În general, oamenii pe care i-am întâlnit au fost deschiși și m-au ajutat. M-am simțit în pericol o dată sau de două ori când am dormit în cort în afara localității și nu din cauza oamenilor.
Odată am înnoptat pe marginea lacului Golovița și m-au trezit noaptea niște sunete ciudate prin iarbă. Mi-a fost prea frică să ies și să văd de unde veneau, așa că mi-am pus dopuri în urechi. Mi-am zis că dacă era să mă mănânce vreun animal, măcar să nu îl aud. Tot acolo am întâlnit un neamț care călătorea cu bicicleta prin țară și făcea alpinism.
„Am cunoscut foarte mulți oameni faini care m-au ajutat, m-au primit în casele lor și m-au tratat ca pe un membru de familie”.
Care-s impresiile cu care ai rămas și cu ce crezi că te-a ajutat această călătorie?
Am cunoscut foarte mulți oameni faini, oameni cu scleroză multiplă care nu se lasă bătuți și își continuă viața așa cum pot, de asemenea oameni care m-au primit în casele lor și mi-au dat de mâncare și m-au tratat ca pe un membru de familie.
În Tulcea un tip m-a luat de pe stradă și mi-a oferit cazare, în Oradea cineva mi-a dat sacul lui de dormit, iar altul mi-a dat un cort cu împrumut care era mult mai ușor de transportat. Oamenii chiar te ajută și eu am avut șansa să întâlnesc doar oameni buni în cale.
„Lumea m-a admirat pentru curaj. eu cred că oricine ar putea face acest lucru, dacă și-ar dori suficient de mult și dacă ar fi dispus să iasă din zona de confort”.
În satul Lățunaș de lângă Timișoara m-a primit o familie unde am mâncat cea mai bună ciorbă de varză din viața mea și am primit și un borcan de miere. Cel mai bun mic dejun pe care l-am mâncat a fost improvizat: mure culese din pădure, musli din bagaje și smântână cumpărată din bucătăria pensiunii la care am dormit.
Pe lângă asta am descoperit multe locuri pitorești. În general, în timpul călătoriei n-am urmărit să bat vreun record, am pedalat în ritmul meu și am încercat să mă bucur de traseu, să descopăr cât mai multe locuri frumoase.
Eu nu mi-am dorit publicitate în jurul acestui proiect, mai ales că a fost o inițiativă spontană, organizată într-un timp foarte scurt. Când m-am întors în Cluj-Napoca oamenii m-au așteptat foarte frumos și asta m-a emoționat. Lumea m-a admirat pentru curaj. Eu cred că oricine ar putea face acest lucru dacă și-ar dori suficient și dacă ar fi dispus să iasă din zona de confort.
