Îl știu pe Doru din Baia Mare unde am colaborat la proiectul maramureșenii.ro. Apoi ne-am întâlnit în Cluj-Napoca cu diverse ocazii: fie că era vorba de o lansare de carte, un eveniment de marketing, de business sau pur și simplu la o bere.
Despre toate lucrurile și subiectele discutate cu Doru de-a lungul timpului aș putea scrie o carte sau măcar o culegere de texte. Am încercat în schimb să sintetizez în măsura posibilităților cele mai interesante informații în acest articol.
Ești o voce civică destul de sonoră în Transilvania. De unde vine acest lucru?
Vine din copilărie. Eu am fost foarte liber când eram copil, așa m-au crescut ai mei. Probabil că vocea civică s-a născut din dorința de libertate combinată cu pasiunea mea pentru jurnalismul implicat social. Eu sunt brașovean de origine. M-am născut și am crescut în Brașov în anii lui Ceaușescu și am început să citesc ziare încă din clasele primare. Citeam Scânteia Tineretului, ziarul Sport, chiar și Flacăra.
„Am prins revoluția prin clasa a 10-a. Atunci m-am hotărât să devin jurnalist ca să fac anchete, să descopăr ticăloșii și să-i bag la pușcărie”.
Eram interesat în special de reportaje și voiam să devin reporter sportiv. Țin minte că prin clasa a 2-a am găsit în podul casei un teanc de reviste interbelice color. Revistele acelea au fost pentru mine o revelație. Era o diferență ca de la cer la pământ între ele și ziarele comuniste ce se găseau la chioșcuri. Atât forma, cât și conținutul pe care-l aveau erau parcă din altă lume. Cred că le-am citit de zeci de ori.
Am prins revoluția prin clasa a 10-a, moment în care m-am înscris în Alianța Civică și m-am hotărât să devin jurnalist ca să fac anchete, să descopăr ticăloșii și să-i bag la pușcărie. Am făcut un liceu de informatică, pentru că era cel mai bun liceu din oraș și pentru că mă pricepeam la matematică.
La final am fost singurul din promoția mea care a dat la filologie, facultate pe care am terminat-o 7 ani mai târziu, prin 99. Au fost studii de lungă durată, cum îmi place mie să le spun, iar motivul a fost cât se poate de simplu: după 2 luni de la începerea facultății m-am angajat ca reporter la un ziar local.
„La 19 ani eram redactor de știri la o televiziune locală. Eram 2 oameni care făceau un jurnal de jumătate de oră cap-coadă”.
Ai început să lucrezi în presă la 19 ani. Ce însemna să faci jurnalism la începutul anilor `90?
În anii `90 presa era la început de drum, la fel ca și mine. La 19 ani eu eram deja redactor de știri la o televiziune locală. Eram 2 oameni care făceau un jurnal de jumătate de oră cap-coadă: dimineața mergeam pe teren, făceam interviuri, înregistram, montam banda (în analog, cum se făcea pe atunci), scriam scenariul, iar seara prezentam știrile. Și a doua zi o luam de la capăt.
A fost o perioadă în care fiecare om din echipă a crescut intelectual și profesional într-un ritm fenomenal: eram vreo 30 oameni până în 24 ani, toți fără experiență și am reușit împreună să punem bazele unei televiziuni comunitare foarte populare, la care am produs și unul dintre primele spoturi de publicitate din România. Mi-l amintesc și acum, era o reclamă la asigurări cu un alpinist ce urcă o creastă, cade la un moment dat, dar scapă, pentru că e asigurat.
Televiziunea respectivă a fost cumpărată de o persoană ce avea să fondeze mai târziu ProTV, și datorită acestui fapt noi am fost trimiși rând pe rând la diferite stagii de pregătire în capitală. În acea perioadă mi-a fost dată șansa de a lucra cot la cot cu vedetele de mai târziu ale televiziunii.
Cam atunci mi-am dat seama că nu vreau să locuiesc în București. A fost însă mai apoi o perioadă scurtă când am fost director de evenimente la Club A. Îmi amintesc că revelionul anului 2000 m-a prins tăind bilete la intrarea clubului, pentru că nu aveam personal disponibil în noaptea respectivă.
„Am renunțat la presă când am realizat că nu mai aveam libertatea de a decide conținutul și de a spune lucrurilor pe nume”.
Revenit în Brașov, am făcut împreună cu niște prieteni ziarul „Drum nou” care era un fel de Academia Cațavencu, dar la nivel local. Apoi am făcut câțiva ani radio unde am construit o rețea de radio națională. Am renunțat la presă prin 2000, când am realizat că nu mai puteam face lucrurile așa cum trebuie, adică presă în care să ai libertatea de a decide conținutul și de a spune lucrurilor pe nume.
Cam în acea perioadă a murit presa locală, iar cea centrală a fost îngenunchiată și ea rând pe rând. Astăzi avem câteva inițiative de mică anvergură ca PressOne, Recorder, Rise Project sau un jurnalist pe ici-colo care reușesc cumva să facă presă adevărată și nu să fie simpli executanți care dansează cum li se cântă.
Cum ai făcut tranziția spre om de marketing și de comunicare?
Tranziția a avut loc destul de ușor. Cât am făcut presă și radio, am fost pus în situația de-a lucra direct cu clienții de publicitate, care voiau notorietate și vânzări dar nu știau cum să comunice spre public. Așa am început să înțeleg cum se face advertising. Făcând cercetare și strategie pentru clienți, m-am pomenit la un moment dat că făceam și marketing.
Cred că de-a lungul timpului am scris zeci de scenarii de spoturi radio și tv, zeci de interviuri publicitare. În paralel cu activitatea la radio și televiziune, făceam producție și coordonare de evenimente: concerte, evenimente culturale în Brașov și în București, evenimente sportive în Poiana Brașov și promovare de produse pe litoral.
Prin 2010 am simțit nevoia să-mi sistematizez cunoștințele. Așa că mi-am luat licența în marketing și masteratul în administrarea afacerilor, la Babeș-Bolyai în Cluj. Eu știam deja să fac lucrurile din instinct și din experiență, dar nu știam să le gândesc structurat. Exact la acest aspect m-au ajutat studiile.
În ce domenii ai folosit cunoștințele tale de business și de marketing?
Până prin 2010 am lucrat pentru firme din diverse domenii. Am construit spații logistice și rezidențiale în Brașov, am fost manager de proiect responsabil de construcția hotelului Ramada, după care am ajuns la trustul de construcții Inserv Group în Baia Mare, unde am fost responsabil de comunicare.
„Cea mai bogată și plăcută experiență din cariera mea a fost la Ikea. Am găsit acolo un set de valori și un mod de gândire absolut unice”.
Am lucrat o perioadă bună la Selgros, apoi m-am ocupat de achiziții la Ikea, unde am avut parte, cred, de cea mai bogată și plăcută experiență din cariera mea. Nu știu dacă există companie mai preocupată de calitatea vieții angajaților și de respectarea unor principii, așa cum este Ikea.
Se simte acolo un set de valori și un mod de gândire absolut unice, care vin probabil de la fondatorul Ingvar Kamprad, dar și de la poporul suedez în ansamblul său. Eu m-aș duce să lucrez și paznic la Ikea doar pentru cultura acestei companii – o companie care se preocupă să-ți facă o experiență de consumator perfectă de la un capăt la altul: începând de la ambalaj, continuând cu piesele, felul și ordinea în care acestea sunt așezate, cum sunt transportate, îmbinările – totul.
Toate aceste detalii sunt intens studiate și optimizate, astfel încât experiența finală a cumpărătorului să fie una excelentă. Practic ei desenează o experiență de utilizare și fac ca mobila lor să devină parte vie din viața ta. La fabrica noastră, produsul vedetă era un fotoliu recreat de proprietarul Ikea după fotoliul lui din casă, pe care l-a moștenit de la bunicul său.
„E genul acela de experiență în care te simți foarte bine fără să-ți dai seama neapărat de ce, în care lucrurile se întâmplă firesc. Genul acesta de abordare e considerat în România deocamdată… un moft”.
Am mai întâlnit genul acesta de abordare și la hotelul Ramada, când am primit în vizită de autorizare o arhitectă olandeză, care a venit să verifice o cameră standard. A stat în ea câteva ore, timp în care a verificat minuțios fiecare centimetru al camerei: cât de comod e patul, felul în care cade lumina, cum se deschid sertarele, dacă masa e la înălțimea potrivită și sute de detalii de acest fel.
A fost un exemplu de cum să te gândești la experiența utilizatorului și să încerci să-i oferi una cât mai plăcută. E genul acela de experiență în care te simți foarte bine fără să-ți dai seama neapărat de ce, în care nu te obosește nimic, în care toate lucrurile se întâmplă firesc, or genul acesta de abordare la noi în România e considerat deocamdată… un moft.
Cum ai ajuns să lucrezi în IT într-un domeniu în care clujenii fac pionierat?
Pentru mine această experiență a fost o surpriză din toate punctele de vedere. Compania respectivă se numește Onyx Beacon și am aflat de ea căutând pe internet informații despre niște dispozitive electronice noi pe piață, numite beacon.
Am ajuns pe site-ul onyxbeacon.com, am aflat că oamenii sunt din Cluj și am scris despre ei pe blogul meu, după care le-am trimis un mesaj de felicitare pentru ce fac, cu linkul articolului. Două luni mai târziu, m-a contactat CEO-ul companiei și mi-a spus că avea nevoie de un specialist care să poată face comunicare la nivel internațional, să promoveze un produs românesc și să facă de toate: marketing, PR, relații cu analiștii de piață, parteneriate și participare la evenimente etc.
„Cred mult în vocația companiilor de a spune povești și de a le integra în mod autentic și natural în viața oamenilor”.
Obiectivul pe care mi l-am setat împreună cu echipa era să scrie despre Onyx toată presa de tehnologie, să ajungem în rapoartele de piață ale celor mai mari analiști în domeniul tehnologiei, să stabilim cât mai multe parteneriate în sectoare diferite și, evident, să facem vânzări la nivel global. Pentru mine a fost un șoc cultural, pentru că nu mai lucrasem niciodată în domeniul IT, iar acest lucru m-a ambiționat.
Am învățat foarte multe lucruri, am avut parte de o echipă fantastică și în jumătate de an am reușit să facem ce ne-am propus. Și acest lucru se datorează în mare parte faptului că nu am făcut doar produse, ci le-am integrat în soluții funcționale ușor de folosit de utilizatori, pe care le-am împachetat în povești impresionante și ușor de dat mai departe. Iată 2 exemple:
- Premieră mondială: iBeaconi made in Cluj ajută nevăzătorii să călătorească cu autobuzul fără asistent personal
- Cum scapi de traficul infernal din marile orașe? Transformi transportul public într-un joc pe mobil
Datorită acestor povești, oamenii din diferite domenii au văzut utilitatea practică și concretă a acestei tehnologii și s-au convins că aceste dispozitive funcționează. Cred mult în vocația companiilor de a spune povești și de a le integra în mod autentic și natural în viața oamenilor.
Bănuiesc că de aici a apărut și ideea cărții pe care ai publicat-o în acest an.
Da, într-adevăr. Când a venit vorba să scriu o lucrare de disertație, mi-am propus să scriu o lucrare care chiar să însemne ceva, să fie de folos și altora care sunt pasionați de meseria asta. Am decis să merg spre zona tehnologiei și să scriu despre ce făcusem în ultimii ani în IT.
„Cartea mea „Experiența face diferența” contribuie la fundamentele teoretice ale unui domeniu nou – marketingul de proximitaTE”.
Pornind de la experiența de la Onyx, am contribuit la fundamentele teoretice ale unui domeniu nou: marketingul de proximitate – o temă despre care există foarte puțină literatură la nivel internațional. E un domeniu care începe să prindă contur și care are un viitor foarte promițător, după părerea mea.
Așa că, la sugestia prodecanului de la FSEGA, Ovidiu Moisescu, care este cel mai bun și generos profesor de marketing pe care l-am întâlnit până acum, am transformat lucrarea într-o carte care tratează această temă cu o parte teoretică solidă, oferind în același timp și câteva exemple practice. Cartea se numește „Experiența face diferența” și a apărut la editura Libris.
Teza ei este simplă: în acest moment dispozitivele mobile inteligente reprezintă cea mai directă și personală cale prin care brandurile pot intra în legătură cu potențialii lor clienți. Companiile care vor ști să comunice cu aceștia relevant și le vor oferi informații personalizate pe bază de context și locație se pot diferenția de competiție și vor avea numai de câștigat.
Am citit multă dezamăgire și revoltă în articolele și postările tale de pe internet. E adevărat că vrei să pleci din România?
E adevărat și nu ascund acest lucru. Mă gândesc să plec din țară, deoarece cred că lucrurile merg într-o direcție greșită aici și îmi văd viitorul pus în pericol. Mă deranjează că deciziile care ne privesc pe toți sunt luate de oameni incapabili, impostori și iresponsabili. E clar că toți pașii greșiți pe care-i facem acum ne vor afecta iremediabil viitorul.
Iar noi permitem să se întâmple acest lucru din cauză că majoritatea populației este needucată și orientată spre câștiguri aparente pe termen scurt. Oamenii se uită la 100 lei în plus la salariu sau la pensie și nu au educația, răbdarea și încrederea necesară de a înțelege că acești bani în plus îi vor costa mult mai mult pe termen lung pe ei, pe copiii și pe nepoții lor.
„În timp ce unii vor să colonizeze alte planete, noi suntem încă în Evul Mediu și vrem să stabilim prin lege cine cu cine are dreptul să se căsătorească”.
Fiind în contact cu actualitatea la nivel internațional și cu cele mai noi tehnologii, vezi limpede cât de departe visează unii și te deranjează foarte tare rămânerea în urmă pe care o avem noi ca și națiune. În timp ce unii vor să colonizeze alte planete, să ușureze viața oamenilor cu ajutorul roboților, noi suntem încă în Evul Mediu și vrem să stabilim prin lege cine cu cine are dreptul să se căsătorească.
E ca și cum ai vrea să rămâi baricadat în trecut, să-i dai într-o parte pe cei diferiți, pe cei creativi, pentru că îți este teamă că sunt mai buni sau altfel decât tine. Prin faptul că lăsăm hoții și incompetenții să decidă pentru noi, ne distrugem orice șansă de a progresa și orice speranță de a schimba lucrurile în viitor. Vedem că din țară pleacă tot mai mulți oameni, pleacă o mare parte din elita intelectuală, în special tinerii.
Absolvenții celor mai bune licee din România pot aplica foarte ușor la universitățile de top din Europa. După ce ajung acolo, acești copii descoperă normalitatea, un alt tip de învățământ, o altă mentalitate și o altă societate. Chiar dacă mulți din ei își propun la plecare să se întoarcă și să schimbe România în bine, majoritatea își dau seama pe parcurs că nu mai au loc aici.
Sunt atât de diferiți ca valori și cultură, încât nu se mai pot integra. Ba mai mult, sistemul nostru îi respinge. Tinerii școliți afară se întorc cu planuri și energie care ne-ar face atât de mult bine, dar noi pur și simplu nu vrem să ni se facă bine.
„Descurcăreala, șmecheria, ciordeala – acestea sunt valorile pe baza cărora funcționează societatea noastră în acest moment”.
Poate că sunt pesimist, dar eu mi-am pierdut speranța că poporul acesta se va însănătoși prea curând și că va (re)deveni cu adevărat o națiune europeană modernă. Pentru a reuși acest lucru trebuie să ai un sistem de valori pe care-l respectă toți cetățenii. Noi nu-l avem, fiindcă nu prea avem cetățeni în adevăratul sens al cuvântului.
De fapt, noi trăim într-o formă fără fond. Avem un sistem oficial de valori, care este doar oficial și avem un sistem neoficial, cunoscut de toți, în baza căruia funcționează de fapt lucrurile. Descurcăreala, șmecheria, ciordeala – acestea sunt valorile pe baza cărora funcționează de fapt societatea noastră în acest moment.
Românul se pricepe foarte bine la pasarea responsabilităților și amânarea deciziilor, or sistemul nu are cum să funcționeze bine per ansamblu dacă nu există implicare de la nivelul fiecărui individ. Aceasta e o problemă de cultură, care la noi nu este rezolvată.
„Noi, ca popor, respingem orice inițiativă care ne-ar putea scoate din balta autosuficienței balcanice în care ne bălăcim. Ne pute, dar e putoarea noastră și suntem și mândri de ea”.
Furatul propriei căciuli este unul dintre sporturile noastre preferate. Aveam un talent extraordinar în a ne păcăli singuri. Ai împrumutat o cravată de la coleg, ai luat blugii de la frate-tu și ai mers la interviu să arăți cât ești tu de tare și de cool, deși tu știi că umbli cu șosetele rupte. Cam acesta e stilul nostru de a împacheta lucrurile, superficial.
Nimeni din cei care pleacă de aici nu părăsesc de fapt România, nu au vreun conflict cu spațiul geografic al acestei țări. Dimpotrivă, noi în România trăim într-un spațiu paradisiac. Avem de toate, e o țară frumoasă și bogată în resurse naturale. Majoritatea pleacă din cauză că le este rău social, pentru că nu pot trăi în armonie cu majoritatea oamenilor de aici. Acesta e un adevăr destul de dur, pe care cei mai mulți nu-l pot accepta.
Eu sunt de felul meu un whistleblower. Sunt greu de ținut în frâu, pentru că atunci când văd o problemă, spun cu voce tare acest lucru și cer ca ea să fie rezolvată. Din păcate, în societatea și în companiile de la noi, acest obicei tinde să-ți creeze numai probleme și dușmani.
„Eu nu-mi doresc de fapt să plec din țară, eu vreau doar să îmi dau demisia din poporul român”.
Se pare că noi, ca popor, ne simțim bine în mocirla în care ne aflăm și respingem orice inițiativă care ne-ar putea scoate din balta autosuficienței balcanice în care ne bălăcim. Ne pute, dar e putoarea noastră și suntem și mândri de ea. Și atunci toată elita care pleacă ne lasă mai săraci intelectual și cu mai puține șanse la un viitor mai bun. Eu nu-mi doresc de fapt să plec din țară, eu vreau doar să îmi dau demisia din poporul român.
Și totuși, dacă ar fi să rămâi, unde te-ai vedea?
Singurul spațiu în care m-aș vedea în continuare este zona Transilvaniei. Motivul este simplu: calitatea vieții și a oamenilor cu care interacționăm sunt factori din ce în ce mai importanți în deciziile pe care le luăm. Avem încă aici în Ardeal o verticală morală și un sistem social care păstrează mult din respectul, disciplina și hărnicia celor care au civilizat zona.
Contează mult cât de liber te simți într-un oraș, cât de multă încredere ai în oamenii de pe stradă, e important pentru mine sentimentul de siguranță și de bucurie a apartenenței. Genul acesta de confort îl simți în Brașov, în Cluj, în Sibiu și nu le prea îl întâlnești în celelalte zone ale țării.
Ca să încheiem pe o notă mai pozitivă, spune-mi un proiect de care ești mândru.
Probabil e cam periculos să spun asta, dar eu cred că mândria este un păcat, pentru că mândria lucrează cu orgoliul. Eu încerc să nu caut lucruri de care să fiu mândru, ci care să-mi aducă bucurie, mulțumire și împăcare sufletească.
„Încerc să nu caut lucruri de care să fiu mândru, ci care să-mi aducă bucurie, mulțumire și împăcare sufletească”.
Reformulez atunci, spune-mi un lucru care ți-a adus o mare bucurie.
Mi-a adus multă bucurie proiectul Ramada de la Brașov, pentru că m-am simțit foarte îmbogățit de această experiență. Am învățat multe lucruri legate de construcții, amenajări, arhitectură, relații comerciale în turism etc. Iar la finalul proiectului am avut impresia că am reușit împreună cu echipa de acolo să facem o chestie extraordinară, mult peste ce știam și puteam cu toții atunci când ne-am apucat.
Un alt lucru care îmi aduce foarte multă bucurie e interacțiunea cu tinerii și șansa de a îi ajuta concret să crească, să învețe, să descopere lucruri noi. De doi ani încoace sunt invitat de organizația studențească Voluntari pentru Idei și Proiecte (VIP) și de profesorii de la FSEGA să vorbesc cu studenții. Am văzut în ochii lor că au plecat îmbogățiți de acolo, că le-am dat încredere în forțele proprii, că i-am sfătuit să-și urmeze vocația, iar asta mi-a adus o foarte mare bucurie.
„Să găsești fericirea în ochii celor pe care ai putut să-i ajuți e mai important decât să fii mândru sau să te dai mare cu o reușită”.
Toamna trecută, am donat toate cărțile și cursurile mele din timpul facultății unei studente. Am pus un anunț pe Facebook și am ales dintre doritori pe cea mai motivată și mai bine clasată studentă admisă la Marketing. Ea mi-a cerut sfatul legat de activitățile pe care le-ar putea face în afara facultății. I-am recomandat să se implice în oragnizația studențească VIP.
Primăvara aceasta, când am mers să mă întâlnesc cu cei de la VIP, am găsit-o acolo, activă și bucuroasă de ce face. Acest lucru a fost din nou un prilej de împlinire pentru mine. Să găsești fericirea în ochii celor pe care ai putut să-i ajuți e mai important decât să fii mândru sau să te dai mare cu o reușită.
