Unul din primii oameni cu care am luat legătura după ce m-am mutat în Cluj-Napoca este Iulian. Știam că e pasionat de munte și de muzica folk, așa că am mers la un concert în care cânta cu trupa sa PICuri de folk. Atmosfera din sală era așa de faină, iar băieții cântau așa de bine, încât ne-am împrietenit pe loc.
Când am început proiectul People of Transylvania, Iulian a fost unul din oamenii pe care i-am pus pe listă, pentru că e o persoană pasionată, talentată și pozitivă. De aceea mă bucur tare mult că am ocazia să vă spun povestea lui.
Iulian, povestește-ne când și cum a început pasiunea ta pentru muzica folk
Întotdeauna mi-a plăcut muzica, dar nu pot spune că am fost pasionat din copilărie. Am avut voce bună de mic. Așa că obișnuiam să particip la diferite concursuri la care luam de obicei locul 1. Prin clasa a 2-a am fost la Tip Top Minitop.
În acest context părinții mei s-au gândit să mă facă intelectual și artist așa că m-au pus să studiez pianul. Eu în schimb îmi doream foarte mult să mă dea la carturi. Toți de la mine din bloc erau la carturi, colegii, prietenii – toți. Așa că în timp ce ei se distrau cu mașinuțe, eu mergeam ca fraierul la meditații.
„Nu mi-am imaginat că voi ajunge vreodată să cânt într-o trupă. Pasiunea mea pentru folk a venit pe neașteptate la pachet cu dragostea de munte”.
Îți dai seama ce entuziasmat eram. Atâta bătaie am mâncat că nu îmi plăcea pianul. Țin minte că mergeam o dată pe săptămână și primeam temă să exersez acasă unde aveam o orgă pușcată – genul acela pe care apăsai mai multe clape odată, dar suna numai una.
După câteva luni am renunțat, am prins însă oroare de instrumentele muzicale și am lăsat-o mai moale cu cântatul. Nu mi-am imaginat că voi ajunge vreodată să cânt într-o trupă. Pasiunea mea pentru folk a venit pe neașteptate la pachet cu dragostea de munte.
De-a lungul vieții am avut însă câteva momente definitorii care m-au format și m-au schimbat radical. Unul dintre acestea s-a întâmplat în studenție când un cunoscut m-a invitat la o drumeție organizată de Asociația Dianthus.
„Îmi amintesc momentul când am stat prima dată la foc de tabără PE munte. m-am simțit așa de bine încât acea searĂ m-a marcat pe toată viața”.
Nu mai fusesem niciodată în drumeții așa că am mers complet nepregătit. La final de zi eram așa de obosit încât am jurat să nu mai merg niciodată pe munte. Seara însă am făcut foc de tabără și lucrurile au luat o turnură complet neașteptată.
Cineva a scos chitara și a început să cânte. Îmi amintesc momentul acela în care stăteam adunați în jurul focului de tabără în mijlocul naturii, cântând împreună. Atmosfera din tabără era așa de faină și m-am simțit așa de bine încât seara aceea m-a marcat pe toată viața. Atunci m-am îndrăgostit de folk și de munte.
Cum a apărut trupa PICuri de folk și de unde vine numele ei?
PICuri de folk vine de la inițialele celor 3 membri: Alex Petrescu zis Padre, Iulian zis Yoyo și Claudiu zis Afti, iar povestea trupei este următoarea. După acea seară petrecută în jurul focului am decis să învăț să cânt la chitară. Inițial a fost greu. Mă dureau degetele, nu prea găseam informații și nu reușeam să sincronizez vocea cu chitara. Dar m-am ambiționat și am învățat.
Furam de pe ici-colo câte un acord sau o progresie, mai găseam tutoriale pe youtube. Așa am învățat. În aceeași perioadă am cunoscut în cămin o gașcă de nebuni cu care am început să merg în drumeții.
Padre cânta deja în trupa Plus Noi. Eram fanul lor înrăit și le știam piesele. La un concert în care au făcut lansare de album am mers să-i salut și i-am rugat să mă lase să cânt și eu o piesă, iar la final le-am cerut autograf pe album. Așa ne-am cunoscut.
Apoi ne-am întâlnit pe munte la un concurs unde am fost rivali la proba culturală pe care echipa noastră a câștigat-o. Padre e un tip foarte talentat: compune, scrie poezii și transpune piese. După ce ne-am văzut pe munte am rămas prieteni.
„ PICuri de folk vine de la inițialele celor 3 membri: Padre, Iulian și Afti. Sunt aproape 5 ani de când cântăm împreună”.
Ulterior l-am cunoscut și pe Afti care umbla pe munți ca un nebun și cânta de rupea. Afti a făcut Academia Militară la București și provine dintr-o familie muzicală cu mai mulți copii în care fiecare cântă la ceva. Afti înțelege muzica la alt nivel față de oamenii obișnuiți. Învață orice instrument pe care pune mâna. Pentru el toate au sens. Acum cred că poate cânta la vreo 10 instrumente destul de bine. La noi în trupă cântă la vioară.
Într-o seară eram la o bere în Irish Pub pe str. Dorobanți și am rugat trupa care avea concert să ne lase să cântăm în pauza lor. Ne-a auzit patronul localului, i-a plăcut de noi și ne-a propus să cântăm la el o dată pe săptămână. Atunci s-a format trupa noastră. De atunci au trecut aproape 5 ani în care cântăm împreună.
Am înțeles că plănuiești să faci un canal nou de Youtube cu tutoriale de chitară. De unde a apărut ideea?
Eu întotdeauna am fost dezinvolt și liber, nu am avut niciodată trac să cânt în fața oamenilor. Dacă se întâmplă să știu ceva, mă exteriorizez și adun oamenii în jurul meu prin entuziasm. Îmi place să dau mai departe ceea ce cunosc.
Așa că vreau să fac un canal de YouTube pentru cei care vor să învețe chitara mai ușor, cu sfaturi practice și mai puțină teorie. Va fi un canal cu lecții diferite de ce există pe internet în care voi arăta tehnici personale care la mine au funcționat foarte bine și care m-au ajutat foarte mult.
Multă lume se apucă de chitară, dar renunță pe parcurs. Eu mi-am propus să ofer mici trucuri practice ca cei aflați la început de drum să se entuziasmeze mai ușor și să poată învăța chitara de la 0. Dacă eu am putut învăța, sigur vor putea și alții.
Am văzut că ești pasionat de fotografie și video. De unde vine această pasiune?
Bunicul meu a fost mecanic de motoare de avioane și a călătorit în toată lumea. Când eram mic, obișnuia să-mi arate fotografii din locurile prin care a fost. „Singurul lucru cu care rămânem în viață sunt amintirile, iar fotografiile te ajută să nu uiți”, așa obișnuia să spună. Atunci a început relația mea cu fotografia. Am început să fac fotografii prin clasa a 4-a.
„Am început să fac fotografii prin clasa a 4-a când mergeam în excursii cu clasa. Așa am început să fac bani de buzunar”.
Când mergeam în excursii cu clasa, tata îmi dădea aparatul foto și-mi arăta: „uite aici apeși să faci poza, așa încadrezi o fotografie, de aici tragi filmul și așa îl schimbi”. Pe atunci aveam aparate de fotografiat cu film și cadre numărate. După excursii colegii de școală cumpărau de la mine fotografiile pe ca le doreau. Așa am început să fac bani de buzunar.
Ulterior mi-am cumpărat un DSLR pe care-l luam cu mine în drumeții, iar după un timp am trecut pe video. Mi-am propus să captez prin fotografie și video locurile prin care merg și să încerc să transmit emoțiile pe care le-am simțit pe munte.
Așa am ajuns să-mi cumpăr dronă. Cel mai mare avantaj al unei drone este că îți oferă perspectiva de la înălțime spre zona în care ești, o viziune mai cinematică pe care poți să o ai doar zburând. Recent m-am apucat să învăț cinematografie.
„Vreau să spun povești în format video despre oamenii care mă inspiră”.
Scopul meu este să ajung să spun povești care mă inspiră în format video, așa cum faci tu pe acest blog prin text, să înregistrez poveștile oamenilor care-mi plac și încerc să fac un filmuleț cap-coadă cu povestea lor. Lucrez la scenarii, îmi notez idei pentru filme și în viitor vreau să mă apuc de scurtmetraje artistice. Puteți vedea o parte din filmulețe pe care le-am făcut pe canalul meu de Youtube.
Ești președintele cubului montan Fun Hiking, cum a apărut acesta și care e scopul lui?
Sunt un om pasionat de tot ce înseamnă mișcare și munte, și încerc să-i atrag pe cei din jurul meu să descopere frumusețile naturii. Natura, mișcarea și muzica mă ajută să îmi găsesc echilibrul. De aceea am făcut un blog pe care documentez traseele parcurse cu informații utile, cu fotografii și filmulețe. Blogul se numește funhiking.ro și acesta s-a transformat ulterior într-un club de turism montan la care sunt președinte.
Eu am descoperit ce înseamnă muntele abia prin facultate. Și mi-a fost un pic ciudă că ai mei nu m-au dat de mic la un club de cercetași ca să-mi deschidă acest orizont. Mă gândesc că sunt și alții ca mine care s-ar bucura să descopere muntele într-un grup de oameni ce pot să-i ajute.
„Suntem înconjurați zi de zi de aglomerație și de multe ori uităm de natură. Eu cred că natura e singura care ne poate ajuta să ne găsim echilibrul în această lume din ce în ce mai agitată”.
De aceea am creat acest ONG. Am început să strângem bănuți din donații de 2%, din ce am mai avut noi și am cumpărat echipament care să asigure un minim necesar pentru cei care vor să vină pe munte, dar nu își permit sau nu știu de ce au nevoie.
Așa că noi le putem oferi cele necesare – o frontală, o geacă de ploaie, un izopren, un cort sau un sac de dormit și facem asta ca oamenii să nu fie nevoiți să renunțe la drumeții din acest considerent, să poată veni cu noi de câteva ori și, dacă o să le placă, să poată lua o decizie în cunoștință de cauză.
De-a lungul timpului am documentat trasee, am reparat cabane montane, am făcut acțiuni de ecologizare. Scopul e să promovăm ieșirea la munte, turismul montan, să facem activități cu elevii în tabere tematice în care pot să învețe cum să-și facă un adăpost, cum să facă focul în siguranță, să continuăm cu ecologizări și plantări și să promovăm tot ce înseamnă mișcare.
Suntem înconjurați zi de zi de aglomerație și de multe ori uităm de natură. Eu cred că natura e singura care ne poate ajuta să ne găsim echilibrul în această lume din ce în ce mai agitată. Ar trebui să ne refugiem mai des în natură, pentru că noi nu am fost făcuți pentru a trăi în jungla de betoane.
