L-am cunoscut mai întâi virtual, prin emisiunea Epic Show. Apoi l-am văzut de vreo 2-3 ori pe scena teatrului Reactor într-un spectacol de improvizație Just Push Play unde am râs bine de tot.
L-am abordat după un astfel spectacol, i-am povestit despre People of Transylvania și i-am spus că vreau să scriu povestea sa. A acceptat cu drag. Așadar, aceasta este povestea lui Bob, așa cum am auzit-o într-o zi frumoasă de vară.
Bob, ce înseamnă pentru tine să fii artist și cum ai decis să devii actor?
Am vrut să fiu actor încă înainte să știu ce înseamnă acest cuvânt. Am fost un copil deschis și sociabil. Mă trezeam mai mereu în contexte în care eu eram cel care povestea, iar adulții care mă auzeau, le spuneau părinților: „No, uită-te la el, zici că-i actor!” sau „Tulai Doamne, trebuie să-l faceți neapărat actor!”.
„De mic am zis că vreau să fiu actor. Și am zis-o de atâtea ori până când a devenit realitate”.
Pentru mine actorul este povestitorul, e povestașul în jurul căruia se strâng ceilalți din cele mai vechi timpuri. Așa că eu de mic am zis că vreau să fiu actor. Și am zis-o de atâtea ori până când a devenit realitate. Nu s-a întâmplat însă când am vrut eu, pentru că așa e viața – te lasă să faci un lucru doar când ești pregătit.
Am făcut Școala Populară de Arte, iar după liceu am dat admitere la teatru. În general admiterile la instituțiile vocaționale sunt relative și subiective. Pentru că poți avea o zi bună sau nu, poți fi într-o generație în care te potrivești sau nu, poți să ai genul de talent pe care-l caută profesorii sau nu etc. Ei bine, la 19 ani am dat admitere la teatru și nu am intrat. Așa că m-am dus la facultatea de Finanțe-Bănci pe care am și terminat-o.
Actor priceput la finanțe? Mai rar așa ceva. Cum se împacă înclinațiile artistice cu cifrele?
Se împacă foarte bine. Și o să-ți explic. În general când spui că ești actor, oamenii se gândesc la genul acela de artist boem lipsit de spirit practic, genul care stă toată noaptea la un vin pe malul Someșului, doarme până la amiază și apoi merge la repetiții.
Eu am fost întotdeauna un artist pragmatic. În liceu mi-a plăcut economia, am fost chiar și la olimpiadă. Și fiindcă mă înțelegeam bine cu cifrele, am intrat la specializarea Finanțe, Contabilitate și Bănci care mi-a plăcut foarte tare.
Mai târziu la facultatea de teatru eu am fost cel care se ocupa de finanțele clasei și de tot ce însemna partea organizatorică. Pentru că majoritatea colegilor mei de la teatru erau oameni talentați și minunați, dar lipsiți de spirit practic.
„În fiecare din noi e un copil. Doar că suntem tăntălăi, ne luăm după regulile vieții și îl lăsăm să îmbătrânească. Și asta e UN mare păcat”.
Revenind la studenție, când eram în anul 1 a ajuns și în Cluj programul Work and Travel prin care puteai merge să lucrezi vara în America. Să mergi în SUA la 20 ani era un vis, mai ales în contextul României de atunci. Se întâmpla în anul 1999. Așa că după primul an am mers în vacanța de vară în Idaho la o stațiune de sporturi de iarnă.
Mi-a plăcut foarte mult. Și lor le-a plăcut de mine, așa că am lucrat și în următorii ani la același resort. Am făcut de toate: spălat vase, curățenie, gătit, am fost casier, dar cel mai mult mi-a plăcut să lucrez la day camp – un centru în care făceam diferite activități cu copiii în timp ce părinții erau ocupați.
Întotdeauna m-am înțeles bine cu copiii, probabil datorită faptului că suntem în aceeași minte. Apropo de asta, eu cred că în fiecare din noi este un copil. Doar că noi suntem tăntălăi, ne luăm după regulile vieții și îl lăsăm să îmbătrânească. Și asta e mare păcat.
Până la urmă ai făcut și facultatea de teatru. Cum a fost?
În 2004 am revenit acasă din SUA. Îmi amintesc și acum: era vară, final de iunie – început de iulie, o noapte frumoasă și caldă pe care am petrecut-o cu un grup de prieteni, iar fata cu care eram atunci mi-a zis la un moment dat într-o doară: „mi-ar plăcea să te văd într-o zi pe scenă și să te aplaud”.
„Pentru mine Facultatea de Teatru a fost o școală a vieții”.
Atunci s-a produs un declic în capul meu. Dimineață la prima oră eram în fața facultății de teatru, interesându-mă de admitere ca să aflu că eram în penultima zi în care se mai puteau depune cereri. În ziua respectivă am alergat tot orașul să-mi fac dosarul. L-am depus, am dat probe și am intrat.
Am avut șansa să fiu în clasa lui Miklós Bács – actor la Teatrul Maghiar din Cluj și, după părerea multora, cel mai valoros profesor de actorie din România. Un om magistral cu o metodă pedagogică extraordinară.
Am fost 17 oameni în grup și timp de 4 ani am fost ca o familie. 4 ani în care am petrecut aproape tot timpul împreună – învățând, repetând, experimentând. În acești ani nu prea am avut altă viață în afară de teatru, pentru că teatrul îmi ocupa tot timpul. A fost studiu intens, multă muncă, dar o experiență foarte frumoasă.
„Să fii zilnic în formă, să nu te neglijezi, să fii complex, să înveți lucruri noi și, mai presus de toate, să studiezi mereu. Asta am învățat la teatru”.
Pentru mine Facultatea de Teatru a fost o școală a vieții. Zicea profesorul că fiecare artist are un instrument de care trebuie să aibă grijă pentru a evolua: violonistul are grijă de vioară și de degetele sale, cântărețul de voce etc. La fel e și la teatru, cu mențiunea că instrumentul actorului este propriul lui corp.
Acolo am aflat cât de important e să ai grijă de corp, să-l prețuiești și să-l punem zilnic la studiu. Să fii zilnic în formă, să nu te neglijezi, să fii complex, să înveți lucruri noi și, mai presus de toate, să studiezi mereu. Asta am învățat la teatru și asta e o regulă de viață foarte sănătoasă pe care o recomand oricui.
Am văzut că ai o familie frumoasă. Povestește-ne, te rog, puțin despre ea.
Cu soția am fost colegi la grădiniță și la școală. Am făcut teme împreună, am așteptat tramvaiul împreună, dar am fost doar amici. Ne-am revăzut la întâlnirea de 10 ani de la terminarea gimnaziului. Am stat la masă alături și am reluat poveștile de unde le lăsasem cu 10 ani în urmă.
No, ceva s-a întâmplat acolo că am început să ne vedem din ce în ce mai des, iar după câțiva ani ne-am căsătorit. S-a întâmplat după ce am terminat facultatea de teatru, în perioada aceea de criză în care nu prea erau bani și nu se găsea de lucru.
„Imaginează-ți o trupă de vreo 40 de artiști din diverse țări care pun în scenă spectacole de teatru, dans și muzică prin biserici, șure și hambare. Asta am făcut vreo 4 ani”.
Atunci mi s-a oferit ocazia să fac parte din niște proiecte culturale europene scopul cărora era să ducă teatrul la țară prin Europa. Imaginează-ți o trupă de vreo 40 de artiști din diverse țări care pun în scenă spectacole de teatru, dans și muzică pe care le joacă prin biserici, șure și hambare. Asta am făcut vreo 4 ani timp în care ne-am plimbat cu teatrul prin toată Europa.
Cum ai ajuns la televiziune? Să nu-mi spui că ai făcut și facultate de jurnalism.
Nu, nu am făcut. 2 facultăți mi-au fost destule. M-a văzut însă cineva într-un spectacol și m-a chemat să dau probă pentru postul de reporter. Am mers și am luat interviu unui bețiv ce dormea sub un gard în Piața Unirii. Am discutat cu el despre viață, politică, filozofie, economie.
Probabil că a ieșit foarte amuzant, pentru că cei de la televiziune mi-au propus să fac o emisiune similară cu Late Night Show-ul americanilor. Am acceptat și m-am apucat să-mi caut echipă. Pe Tibi Codorean nu-l cunoșteam, dar îi citeam blogul. Așa că l-am sunat și i-am propus să vină în echipă. Asta a fost într-o seară de luni. Miercuri era în Cluj cu valiza. Cu el am început emisiunea.
Adrian Cucu și cu Dragoș Stan făceau matinalul. Ne-am împrietenit și am decis să facem o emisiune împreună toți 4. Așa s-a născut emisiunea Cenzurat de la Look TV care a durat vreo 2 ani. Aici ne-au remarcat cei de la Prima și ne-au chemat la București unde s-a născut Epic Show. Până în 2014 l-am făcut la televiziune, după care l-am mutat pe internet.
Când ai început să fii moderator de evenimente? Și care e motivul pentru care te implici în acțiuni caritabile?
În facultate mă chemau unii și alții să le prezint evenimentele. Cu această ocazie am aflat și eu că se pot face bani din așa ceva. Atunci în paralel cu actoria am început să fac și partea de prezentator și moderator de evenimente.
Partea socială a început prin 2009 când am lucrat ca animator socio-educativ la Clujul are suflet – un centru de zi pentru copiii din familii vulnerabile. Lucram cu ei, îi ascultam, le spuneam povești, făceam jocuri. Aveam experiența din State de la day camp și îmi plăcea foarte mult să interacționez cu copiii.
„Să oferi o șansă, un pic de atenție, să spui un cuvânt bun – în anumite momente astfel de gesturi pot schimba viața unui om. Acesta e motivul pentru care mă implic în evenimente caritabile”.
Acolo am cunoscut niște copii minunați care mi-au oferit adevărate lecții de viață. Și o să-ți dau un exemplu. În grupul de care mă ocupam era un băiat de vreo 16 ani cu risc de abandon școlar. La un moment m-a rugat să-i dau ceva de lucru ca să nu renunțe la școală.
În perioada respectivă construiam casa așa că l-am chemat să mă ajute. L-am plătit, am petrecut timp cu el și l-am ajutat să facă un curs de calificare. Câțiva ani mai târziu eram la o terasă în Cluj și am primit cadou un desert din partea bucătarului șef. Nu mi-a venit să cred – era băiatul pe care îl ajutasem câțiva ani în urmă.
Atunci am realizat cât de important e să-ți acorde cineva o șansă la momentul potrivit. Să oferi o șansă, un pic de atenție, să spui un cuvânt bun – în anumite momente astfel de gesturi pot schimba viața unui om. Acesta e motivul pentru care mă implic în evenimente caritabile.
Te-am văzut făcând teatru de improvizație. Care e povestea spectacolului Just Push Play?
În 2008 am mers la un festival de teatru studențesc la Iași. În cadrul festivalului am făcut un workshop cu un tip de la București care e actor improvizator. Atunci am aflat că improvizația nu e doar un exercițiu așa cum credeam noi, ci un tip de teatru în sine.
Atunci l-am cunoscut pe Dragoș Muscalu care a scris o lucrare de doctorat pe tehnici de improvizație în teatru. Așa de fain ne-am înțeles încât după festival mi-a propus să facem o trupă împreună. De atunci facem cam o dată pe lună teatru de improvizație. Ne ținem mintea ascuțită. În 2018 o să împlinim 10 ani de când jucăm Just Push Play.
„Aici e și marele secret al actoriei: cum să te arunci în emoții și în personaj fără să gândești foarte mult”.
Teatrul de improvizație prinde bine la public, pentru că aici publicul face parte din spectacol, publicul e activ și se implică, iar actorii trebuie să joace atunci pe moment fără regie și scenariu. În teatrul de improvizație nu ai timp să te gândești. Când îți zice spectatorul o stare sau un lucru, tu trebuie să-l faci fără să raționezi prea mult.
Rațiunea are menirea de a te ține într-o zonă de confort. Când închizi rațiunea și dai drumul la emoții, atunci ieși din zona de confort și experimentezi lucruri noi. Aici e și marele secret al actoriei: cum să te arunci în emoții și în personaj fără să gândești foarte mult.
[…] Când m-a sunat Bogdan Rădulescu și mi-a propus să colaborăm, am acceptat din prima […]