Pe Ionuț l-am văzut mai întâi jucând pe scena Teatrului Național din Cluj-Napoca. Apoi l-am remarcat pe la diverse evenimente culturale în calitate de participant sau spectator. Am fost curios să-i aflu povestea, așa că i-am propus să stăm de vorbă.
Ne-am întâlnit printre repetiții și pregătiri de spectacole, am discutat despre teatru, învățământ, viața de familie și proiecte de suflet. Am descoperit un actor pasionat de meseria pe care o practică și un pedagog dedicat. Iată povestea sa.
Ionuț, cum ai decis să devii actor? E vorba de o tradiție de familie?
Da, bineînțeles. Strămoșii mei au lăsat vorbă că cei din familia Caras trebuie să facă teatru din tată în fiu! Glumesc… Tata lucra în fabrică, mama era secretară la Facultatea de Electrotehnică. Eu am fost primul din familie care s-a făcut actor.
„În școală și la grădiniță eram timid și mă fâstâceam ori de câte ori trebuia să vorbesc în public sau să recit vreo poezie”.
În tinerețe mamei îi plăcea să cânte și să joace diverse roluri pe la serbări. Probabil că de la ea am moștenit înclinațiile artistice pe care mi le-am descoperit în perioada gimnaziului. Până atunci însă, ce să zic, eram timid și mă fâstâceam ori de câte ori trebuia să vorbesc în public sau să recit vreo poezie.
Unde ai copilărit? Ce amintiri ai din acea perioadă?
Eu mi-am petrecut o bună parte din copilărie cu bunicii la țară într-un sat frumos de lângă Iași. A fost genul acela de copilărie cu avut grijă de animale, lucrat pământul, cu mers la prășit și dormit sub căruță. Cred că perioada aceasta a fost cea mai frumoasă, pentru că eram liber.
„Am făcut parte din generația cu cheia la gât: alergam, ne cățăram, făceam cam tot ce nu prea mai fac copiii acum”.
Și în Iași a fost frumos. Mai ales că am locuit în cartierul Frumoasa, într-o zonă pitorească, cu natură aproape și multe locuri interesante de explorat. Am făcut parte din generația cu cheia la gât: alergam, ne cățăram, făceam cam tot ce nu prea mai fac copiii acum.
Îți mai aduci aminte care a fost primul rol pe care l-ai jucat?
Am jucat primul meu rol în limba franceză prin clasa a 5-a. Eram bătrânul Gorgibus într-o piesă de-a lui Moliere. Apoi au urmat altele în engleză. În liceu m-am înscris într-o trupă de teatru, pentru că aceasta era o oază de libertate pe acele vremuri.
„În liceu m-am înscris într-o trupă de teatru, pentru că teatrul era o oază de libertate pe acele vremuri. În teatru puteam să ne exprimăm altfel”.
Nu aveai prea multe alternative, iar teatrul îți oferea posibilitate de a te manifesta. În teatru puteam să ne exprimăm altfel. În plus, o trupă de teatru implica și o doză de libertate, pentru că aveamocazia să mergem pe la festivaluri, plecam de acasă. mergeam la petreceri, mai primeam premii, eram băgați în seamă. Uite așa s-a lipit microbul de mine.
Pe lângă asta, mi-a plăcut și îmi place foarte mult și lectura. Eu am învățat să citesc destul de repede, pe la 4 ani și jumătate, și am dezvoltat o pasiune pentru literatură care m-a ajutat să-mi dezvolt imaginația. Îmi petreceam zilele cu cărțile lui Jules Verne, cu Winnetou și cowboy, cu Sherlock Holmes.
Cu toate acestea ai ales la liceu profilul de informatică. Cum s-a întâmplat?
Așa s-a nimerit că fix când am terminat eu gimnaziul, se înființa clasa de informatică. Apoi, ce știam eu la 14 ani?! M-am dus, deși informatica, matematica, științele exacte în general, nu au fost niciodată de mine. Veneau așa și se loveau de mine ca de un zid. Nu înțelegeam nimic.
Am încercat să mă transfer de vreo 2 ori, dar nu am reușit. Înainte de teze umblam cu rugăciuni și cu lumânări la biserică. Am reușit să iau BAC-ul cu mari emoții. Am avut noroc că am luat notă maximă la limba română.
De ce ai decis să faci facultatea de teatru în Cluj-Napoca?
Scopul meu a fost să intru la Mureș. Totuși am decis să încerc și în Cluj, pentru că aici se ținea prima admitere din țară. Întâmplarea a făcut să intru primul așa că am decis să rămân. Părinții nu prea erau încântați de faptul că am ales actoria, nici că am decis să plec din Iași.
„Am intrat primul la Cluj și am decis să rămân. Mi-a fost destul de greu, mai ales la început. Așa e la actorie, se muncește mult”.
Până la urmă au acceptat. Îmi aduc aminte că, în primul an, mama mă verifica și dădea telefoane la secretariatul facultății ca să se asigure că mă țineam de treabă. Mi-a fost destul de greu, mai ales la început. Așa e la actorie, se muncește mult. Eram însă foarte dedicat și pasionat.
După ce am terminat facultatea am avut norocul să mă angajez la Teatrul Național. Eram foarte apucat, munceam mult, veneam mai devreme, stăteam până târziu și cred că s-a văzut. De-a lungul timpului am avut ocazia să lucrez cu regizori mari, să joc roluri grele în spectacole bune, să colaborez cu alte teatre și diverse instituții de cultură din țară și din străinătate.
Cum ai ajuns să predai la facultate?
După ce am absolvit, am intrat în mediul universitar și nu oricum, ci ca asistent la fostul meu profesor și mentor, domnul Miklós Bács, care este unul din cei mai valoroși profesori de actorie din România. De la el am primit nu doar lecții de actorie și meserie, ci și o formă de educație.
„Eu nu mă consider profesor, ci, mai degrabă, un coleg mai mare de-al studenților cu care lucrez. Astăzi sunt la a 4-a promoție de studenți”.
Eu, în schimb, nu mă consider profesor, ci, mai degrabă, un coleg mai mare de-al studenților cu care lucrez. După 3 ani ca asistent mi s-a propus să iau o grupă de studenți. Aveam 27 ani. Am avut ezitări, pentru că nu aveam experiență, dar până la urmă a ieșit bine. Au trecut anii și astăzi sunt deja la a 4-a promoție de studenți.
Printre aceștia a fost și sora mea, Alexandra Caras. Ea este mai mică decât mine cu 8 ani. S-a nimerit să dea la facultate fix în anul în care am luat eu clasă. A intrat în Cluj-Napoca, cu comisie separată, bineînțeles, și a nimerit în grupa mea. Acum joacă la Reactor, face cursuri de copii, de câteva ori s-a întâmplat să jucăm împreună. Uite așa părinții noștri s-au pomenit că au 2 actori în familie.
Povestește-mi de un rol memorabil sau unul care ți-a plăcut în mod deosebit.
Da, primul care îmi vine în minte ar fi rolul lui Gurevici din spectacolul „Noaptea Walpurgiei sau Pașii Comandorului” de Venedikt Erofeev. E piesa unui scriitor rus, jumătate în proză, jumătate în poezie și are un subiect similar cu „Zbor deasupra unui cuib de cuci”.
„Trebuie să îndrăgești orice rol, altfel nu ai cum să-l joci. Nu poți să urci pe scenă și să faci ceva în ce nu crezi. Tragi de tine, faci cumva să-ți placă. Dacă-ți place meseria, sigur găsești”.
Pentru acest rol am fost nominalizat la premiile UNITER, mi se pare. Dar au fost multe altele care îmi sunt foarte dragi. Trebuie să îndrăgești orice rol, altfel nu ai cum să-l joci. Nu poți să urci pe scenă și să faci ceva în ce nu crezi. Tragi de tine, faci cumva să-ți placă. Dacă-ți place meseria, sigur găsești.
Știu că, pe lângă activitatea de la teatru și cea de profesorat, ai un proiect independent. Povestește-mi, te rog, despre el.
E vorba de un concept de spectacol lectură. Inițial se numea „Texte bune în Insomnia” și erau texte preluate din jurnale, memorii, discursuri politice. După aceea am făcut un upgrade la concept și l-am redenumit „Texte bune în locuri nebune”.
Facem show-uri lectură care se joacă o singură dată în tot felul de spații neobișnuite. Am jucat la Comandamentul Militar, într-o hală unde se făcea coniac, în atelierul de pictură a teatrului, în podul Muzeului de Istorie.
„Facem show-uri care se joacă o singură dată în tot felul de spații neobișnuite și împărtășim texte mai puțin cunoscute sub forma unor spectacole lectură cu elemente de teatru”.
Ce facem noi este să împărtășim texte mai puțin cunoscute sub forma unor spectacole lectură cu elemente de teatru. Lumea are ocazia să vadă un spațiu nou în care de obicei nu se joacă teatru și să descopere niște texte noi care se leagă cumva de acel spațiu.
Eu gestionez proiectul și am invitați diferiți actori. Unul din cei care mi-a fost mereu alături este fostul meu student, Matei Rotaru. Acest proiect se leagă cumva cu pasiunea mea pentru lectură și are de multe ori o componentă socială sau politică.
De ce ar trebui să vină lumea la teatru, după părerea ta?
Într-o lume care dă pe dinafară de informație, în care toate sunt parcă în exces, teatrul e un refugiu în care poți să te oprești și să te conectezi la ceva real. Deși e construit ca o fantezie, teatrul de multe ori e mai adevărat decât ai crede.
„Complicitatea la tăcere și non-acțiune este dăunătoare, mai ales în timpurile pe care le trăim acum”.
Pe lângă latura de divertisment, pe care e normal să o aibă, teatrul educă, pune întrebări, incită, contrazice și îți dă de gândit, fie că e vorba de probleme sociale, morale sau politice. Iar actorul, în teatru, dar și în afara teatrului, are dreptul să ia atitudine.
Complicitatea la tăcere și non-acțiune este dăunătoare, mai ales în timpurile pe care le trăim acum. Până la urmă definiția meseriei noastre este aceea de implicare. Trebuie să participi, să ai un cuvânt de spus. Așa spunea și Shakespeare: rolul actorul și al teatrului este acela de a-i ține lumii oglinda în față.
