Radu Băzăvan: „Când a citit compunerea mea din clasa a 4-a, o doamnă a născut de emoție, deși nu era însărcinată. Atunci am realizat că mă pricep la scris”.

Blogger pe groparu.ro, traducător și IT-st, scenarist și producător de film, povestitor cu debit de oltean și accent de ardelean, Radu Valentin Băzăvan este o persoană plină de haz care are întotdeauna o poveste interesantă de spus.

Pe Radu l-am cunoscut inițial prin intermediul articolelor sale. Îi citeam blogul, pentru că îmi plăcea stilul său de a scrie. Eu eram la început în ale scrisului și priveam cu admirație la ceea ce făcea el online. De aceea i-am trimis într-o zi un email și i-am cerut părerea despre blogul meu.

Mi-a răspuns că îi place și m-a încurajat să continui să scriu cu orice preț. Zilele acestea se împlinesc 7 ani de la acel email. Bănuiesc că Radu a uitat de el, pentru mine însă sfatul său a fost prețios și iată-mă astăzi aici, scriind povestea sa.

Radu, unde începe povestea ta?

Povestea mea începe într-un cartier din Sibiu, ca orice poveste urbană. Am crescut la bloc într-o zonă foarte frumoasă care mi-a oferit cam tot ce-și poate dori un copil: parcuri, terenuri de fotbal, lac și pădure la câțiva kilometri plus un poligon în care ne puteam juca.

„Pe atunci nu prea existau oameni singuri. În perioada comunistă eram egal de săraci și acest lucru ne făcea cumva să fim mai apropiați”.

Am crescut într-un grup de copii destul de pestriț, într-o realitate care m-a învățat să mă adaptez și să am grijă de mine. Copiii din cartierul meu erau cam toți de aceeași vârstă, de aceea am avut întotdeauna cu cine să-mi petrec timpul. De fapt, pe atunci nu prea existau oameni singuri. În perioada comunistă eram egal de săraci și acest lucru ne făcea cumva să fim mai apropiați.

Când ai început să scrii?

Mama a lucrat profesoară de română și rusă, de aceea aveam casa plină de cărți. Mi-a plăcut literatura de mic, așa că am citit o tonă de cărți în copilărie. Îmi aduc aminte că, în perioada de iarnă, se întâmpla uneori să încep o carte de Jules Verne dimineață și să o termin până seara.

brânză bună în burduf de câine – aceasta e expresia ce descrie prestația mea la școală. îmi mer’ea mintea, dar eram putoare pân’ la Dumnezău”.

Așa se face că, de cele mai multe ori, când ridicam mâna la școală, începeam cu replica „tovarășe profesor, am citit într-o carte că…”. Am avut norocul să am profesori faini care apreciau acest lucru. Am fost bun la învățătură, dar nu la potențial maxim.

Sibiul e zonă de oieri, de aceea prestația mea la școală poate fi caracterizată prin expresia „brânză bună în burduf de câine”, făcând referire la copiii deștepți care nu depun eforturi în plus pentru a-și folosi tot potențialul. Adică îmi mer’ea mintea, dar eram putoare până la Dumnezău.

Revenind la scris, prin clasa a 4-a mi-am dat seama că îmi plăcea să scriu compuneri. Am realizat că mă pricepeam cât de cât la asta după o întâmplare care a avut loc pe 8 martie. Mama avea în vizită niște prietene cu care stătea la povești în bucătărie.

„Când eram în clasa a 4-a, mama a citit o compunere scrisă de mine unor prietene. Unele au plâns de emoție, altele s-au topit, mi se pare că una a și născut, deși nu era gravidă”.

Când a venit să îmi verifice tema de casă, i-am arătat compunerea pe care o scriam. A citit-o, i-a plăcut și a mers să o prezinte și prietenelor sale care, între noi fie vorba, erau destul de ușor de impresionat după 2-3 pahare de vin. Unele au plâns de emoție, altele s-au topit, mi se pare că una a și născut, deși nu era gravidă. A fost o nebunie, iar eu am devenit un mic star al casei.

Majoritatea poveștilor pe care le scrii sunt amuzante. De unde vine acest lucru?

Probabil că mi se trage de la tatăl meu de la care am și debitul de vorbire de oltean pe care-l combin cu accentul de ardelean de la mama. Tata a fost întotdeauna bancologul de serviciu. De fiecare dată când mergeam undeva, el era cel în jurul căruia se adunau oamenii ca să audă o glumă, un banc sau o întâmplare amuzantă. Eu nu am fost niciodată ca el în acest sens. În cele din urmă mi-am dat seama că pot face acest lucru mai bine în scris.

Primul tău loc de muncă a avut vreo legătură cu scrisul?

Da. La 15 ani am început să lucrez ca reporter împreună cu cel mai bun prieten al meu, Flaviu, care îmi este astăzi și naș de cununie. Am scris la ziarul „Tribuna”, iar apoi la „Evenimentul Sibian” la care am fondat o redacție pentru tineret. Se numea „Tinerii față în față cu realitatea” și apărea săptămânal.

„Tata a fost întotdeauna bancologul de serviciu, cel în jurul căruia se adună oamenii ca să audă o glumă, o întâmplare amuzantă”.

Din păcate postul pe care lucram nu prea era plătit. Ce să faci, erau anii ’90?! Singura soluție pentru a câștiga ceva era să obținem bani din publicitate. Așa se face că împreună cu Flaviu am umblat o vară întreagă la sacou, căutând firme dispuse să-și facă reclamă la ziar.

Aveam cu noi un diplomat în care puneam mai multe hârtii ca să ne dăm importanță și umblam așa cu el prin caniculă. Eram niște puțoi, aveam 16 ani, dar noi vindeam bannere și awareness înainte să aflăm ce înseamnă asta. Așa am făcut primii pași în antreprenoriat și jurnalism.

„La 16 ani scriam și vindeam reclamă la ziar cu cel mai bun prieten al meu. Practic vindeam bannere și awareness înainte să aflăm ce înseamnă asta”.

După experiența de la ziar intenționam să mă fac jurnalist. Dar mama m-a convins să merg la Limbi străine cu următorul argument: dacă ai diplomă pentru 2 limbi străine, poți să te faci profesor, traducător și jurnalist, invers nu prea.

Am decis să-i urmez sfatul, mai ales că limba franceză și engleză erau materiile mele preferate. Așa că la terminarea liceului am aplicat la facultate în Sibiu. N-am intrat. A fost primul meu contact mai dur cu realitatea. Ca să-mi plătesc meditațiile, m-am angajat câteva luni ca muncitor necalificat la fabrica de teracotă în care lucra tata.

După asta am predat limba engleză la grădiniță timp de 2 ani, iar în anul următor am aplicat la facultate în Cluj unde, la fel, nu am reușit să intru. Al treilea an a fost cu noroc, am fost admis și la universitatea din Sibiu și la cea din Cluj în același timp. Am ales-o pe cea din urmă.

Cum a fost facultatea în Cluj-Napoca?

Foarte faină, mai ales primul an. Am stat în căminul 16 cu o gașcă foarte ca lumea. Chefuri, beții, distracție – tot tacâmul. În paralel mă ocupam și cu micile evaziuni din cămin: traduceri, listări, scanări. În afară de scris DVD-uri, aveam tot ce trebuie. Așa îmi făceam bani de buzunar.

„Am predat și în 2-3 locuri în același timp. Experiența din învățământ a fost foarte frumoasă și foarte grea. Mi-a plăcut în special activitatea de la școală, unde am fost și diriginte”.

În anul 4 am obținut o bursă de 5 luni în Danemarca, dar la finalul facultății m-am lovit destul de tare de realitate. Era anul 2001 și în țară era sărăcie. Ca să mă pot întreține am predat pe rând, iar uneori simultan, la o școală în fața copiilor, la alta postliceală și la facultate pentru nefilologi.

Experiența de predat a fost foarte frumoasă și foarte grea. Mi-a plăcut în special activitatea de la școală unde am fost și diriginte. Prin 2003 am început să lucrez în domeniul IT unde activez și acum, iar în paralel făceam traduceri și interpretariat. Am tradus vreo 3 cărți de istorie din română în engleză, uneori făceam traduceri de poezie pentru sufletul meu.

Cum te-ai apucat de blogging?

După ce am luat o pauză de la jurnalism mi s-a făcut iar dor de scris. Am început ușor cu statusuri haioase și calambururi pe Yahoo messenger. După care am început să scriu pe Yahoo 360 tot felul de gânduri. În 2007 am luat domeniul groparu.ro unde scriu și astăzi, ocupație de care nu intenționez să mă las, pentru că îmi face mare plăcere.

Ce părere ai despre situația actuală din online?

E foarte multă ură în online și e foarte ușor să critici și să arunci cu noroi în oameni. E tentant să faci asta, pentru că această abordare aduce trafic. Eu am ales să urmez o linie mai echilibrată, cu rateurile de rigoare, bineînțeles. Încerc să scriu despre întâmplări pozitive, despre partea bună a lucrurilor pe care le observ.

„Încerc să scriu despre întâmplări pozitive, despre partea bună a lucrurilor pe care le observ. blogul e oaza mea de liniște”.

Să nu-mi umplu viața de ură și frustrare și, mai ales, să nu contribui la diseminarea lor. Chiar dacă acest lucru înseamnă să „pierd” trafic. Îmi permit să fac acest lucru, pentru că nu trăiesc din blog și sunt mai puțin dependent de cifre. Pentru mine blogul e oaza mea de liniște. Și am ajuns la această concluzie după o întâmplare nefericită în clasa a 12-a.

Într-o dimineață mă durea tare burta. Am mers la cabinetul medical al liceului pentru învoire, dar nu am găsit-o pe doctoriță. Același lucru s-a întâmplat și în următoarele săptămâni. Am găsit-o în cele din urmă într-o stare ciudată în care mi-a vorbit urât și m-a dat afară.

„Puterea mediatică vine la pachet cu responsabilitatea. Orice întâmplare poate fi privită cel puțin din 2 puncte de vedere”.

A doua zi am scris un articol plin de venin despre ea la ziar. În ziua respectivă s-au epuizat toate exemplarele de ziar pentru prima dată în acel an. Articolul meu iscase un mare scandal.

În cele din urmă am aflat că doamna lipsise de la muncă pentru că soțul său era bolnav de cancer. Această întâmplare m-a învățat că puterea mediatică trebuie să vină neapărat cu responsabilitate și că orice întâmplare poate fi privită cel puțin din 2 puncte de vedere.

Cum a apărut ideea de a face un film?

Ideea a pornit de la Lucian Alexandrescu cu care am fost vecin și prieten la cataramă în copilărie. El a plecat la mijlocul anilor ‘90 în SUA unde a învățat regie și montaj. După succesul filmului „Blair Witch Project” (un film de succes făcut de niște începători cu buget minim) mi-a zis într-o doară să mă gândesc la o poveste faină pentru un film.

„Eram în perioada aceea romantică în care orice se putea întâmpla. Până și eu mă însurasem, deci orice era posibil”.

2012 a fost pentru mine o perioadă foarte efervescentă și creativă. Începuse să ia amploare bloggingul și în România. Învățam lucruri noi la fiecare pas. Eram în perioada aceea romantică în care orice se putea întâmpla. Până și eu mă însurasem, deci orice era posibil.

Mie mi-a plăcut întotdeauna să mă diferențiez cumva de ceilalți. Așa că am decis să mă apuc de scris. În jumătate de an am reușit să termin scenariul, am făcut pre-producție, scouting, casting și o mare parte din ce înseamnă logistică și organizare. Am reușit acest lucru în condițiile în care aveam job, familie cu copil mic și blog.

Ce v-ați propus cu filmul „Usturoi”?

Ne-am propus să facem o producție cinematografică cum nu s-a mai făcut, cel puțin în această zonă a țării. Și-o să mă laud cu asta mult și bine, pentru că există foarte puțini oameni suficient de inconștienți încât să se apuce de ceea ce am făcut noi.

„am vrut să facem un film cu o poveste frumoasă din inima Transilvaniei, un film simplu și ușor de iubit care te face să fii mai bun”.

Am vrut să facem un film cu o poveste frumoasă din inima Transilvaniei, un film despre 2 feciori care fug de acasă ca să se facă actori în Cluj și aventurile lor de pe traseu. Am vrut un film care te face să fii mai bun, un film de familie care amuză, un film simplu și ușor de iubit. Ca două zaruri într-un pahar care, după ce sunt aruncate, arată niște numere care nu existau pe ele înainte. Eu zic că am reușit.

Cum au decurs filmările?

Am filmat în perioada TIFF-ului, cam în perioada în care discutăm noi acum. Tot ce ține de tehnic, filmat și montaj a fost făcut de Lucian. De partea creativă, logistică și organizare m-am ocupat eu. Am filmat totul în 16 zile cu buget aproape 0. Noi am pornit în această aventură cu banii de acasă și a trebuit să ne descurcăm cu resurse foarte puține.

„Am filmat totul în 16 zile cu buget 0. Noi am pornit în această aventură cu banii de acasă și a trebuit să ne descurcăm cu resurse foarte puține”.

Am avut de depășit multe probleme, cu toate acestea cred că am avut mâna lui Dumnezeu deasupra noastră pe tot parcursul filmărilor. A fost pentru că am muncit foarte mult, dar și pentru că cineva acolo sus ne iubește. Și acel cineva ne-a scos în cale o mulțime de oameni care ne-au ajutat.

Sunt prea mulți ca să-i enumăr pe toți, dar țin să-l menționez măcar pe Mircea Groza, un mare iubitor de cultură sălăjeană pe care am reușit să-l îmbolnăvim de virusul filmului nostru și care ne-a ajutat enorm în perioada în care filmam în Sălaj.

La filmări am avut 3 actori profesioniști: Elena Ivanca, o femeie și o actriță extraordinară, Ileana Negru, la fel, actriță la Teatrul Național din Cluj și Ioan Selesi, un adevărat domn care mai avea puțin și se implica în proiect mai mult decât noi!

Restul actorilor au fost amatori și au jucat foarte natural. Am avut mare noroc cu cei doi băieți din rolurile principale. Erau așa de simpatici încât jumătate din audiența noastră de femei era topită după ei. E adevărat, personajele au fost gândite în așa fel încât să placă, iar filmul a folosit multe elemente iubibile.

Probabil că așa se explică și succesul pe care l-a avut în rândul spectatorilor. Rămân la ideea că am făcut o treabă bună cu acest film. A fost munca unui întreg colectiv care și-a făcut treaba cum a știut mai bine, iar pasiunea noastră s-a și văzut în film.

Cum a fost primit filmul?

A fost primit foarte bine. La lansarea de la TIFF au fost vreo 100 de oameni care nu au mai putut intra. Am mers cu proiecții pe la festivaluri prin țară timp de un an. Am fost prin sate și am proiectat filmul cu succesul de rigoare mai ales în zona Sălajului unde oamenii au văzut probabil pentru prima dată un film în care se vorbea ca la ei pe vale.

„La cinematograful „Florin Piersic” din Cluj „Usturoi” a rulat  7 săptămâni la rând și a făcut mai multe vânzări decât „The Revenant” cu DiCaprio”.

Am reușit să-l băgăm și în câteva cinematografe. De exemplu, la cinematograful „Florin Piersic” din Cluj-Napoca filmul „Usturoi” a rulat  7 săptămâni consecutive cu cel puțin 100 de spectatori în sală. Acolo am făcut mai multe vânzări decât a avut „The Revenant” cu Leonardo DiCaprio.

În total am vândut în jur de 18000 bilete. Fiind o producție mică, sărăcuță și din afara sistemului am încercat să fim cât se poate de cinstiți și am respectat cam toate regulile: am lipit afișe doar unde am avut voie, n-am mințit la box office etc. Așa îmi trebuie dacă-s ardelean prost și cinstit.

Planifici în viitorul apropiat un alt film?

Deocamdată mă gândesc la el în fundal și merg lent spre ideea de a începe scenariul. Am mai multe idei în cap, deocamdată nu-s 100% sigur de care să mă apuc. Ce știu sigur e că va fi ceva complet diferit de primul film.

„Primul film a fost o nebunie. Al doilea vreau să fie o nebunie calculată. nu-mi permit să repet aceleași greșeli. Vreau să fac greșeli mai mari și mai serioase Și să le fac bine”.

Primul film a fost o nebunie în care m-am aruncat cu capul înainte. Al doilea film vreau să fie o nebunie calculată. În al doilea nu-mi permit să fac aceleași greșeli. Vreau să fac greșeli mult mai mari și mai serioase. Și vreau să le fac bine.

Pe lângă aceasta mi-ar plăcea să fac cartea „Usturoi” în care să spun poveștile nespuse care nu au mai intrat în film. Ar ieși poate o carte bună pentru adolescenți, mai ales că și băiatul meu urmează să ajungă acolo în câțiva ani.

Cât de importantă a fost susținerea familiei pentru film?

O să-ți răspund printr-o poveste scurtă. În liceu, pe timpul verii, am făcut cursuri de engleză cu niște misionari veniți în Sibiu din SUA. Nu am ținut legătura cu ei, dar după 20 și ceva de ani, într-o bună zi m-a sunat pe neprins de veste unul din misionarii cu care mă înțelegeam cel mai bine.

„Soția mi-a fost alături de la bun început. În esență, dacă nu te susține nevasta, nu ai cum să faci nimic pe lumea asta”.

Și m-a întrebat ce mai fac. I-am spus că am familie, un fecior și că am făcut un film, iar el mi-a povestit despre familia sa. Și atunci mi-am dat seama că familia este practic punctul central din viața mea. Susținerea familiei a fost și va fi foarte importantă pentru mine, mai ales când vine vorba de făcut filme din buzunarul propriu.

Soția mi-a fost alături de la bun început, pentru că a înțeles că acest film nu era proiectul meu, ci proiectul nostru. În esență dacă nu te susține nevasta, nu ai cum să faci nimic pe lumea asta. Uite că mi-a ieșit și o rimă.

1 COMENTARIU

  1. Spune la Radu, “Bună ziua” de un prietena de când el era in liceul. Am ajutat pe el cu limba engleza,și am încercat sa învață pe el din Biblia. Întotdeauna el a zis ca Dumnezeu și creștinismul au apărut minunata, dar el a gândit ca el era prea tinar. El s-a gândit sa deveni creștin când el deveni mai bătrân. El a zis el era ca un porc “laying în the mud.” El a zis ca creștinismul era ca un mari (apple) foarte frumoasa, și a vrut acea mari, dar îl a plăcut sa fie în mud prea mult și Dumnezeu trebuie sa astepta pana el a crescut mai mult. (Limba Romana nu este limba mea materna, și poate am făcut niște gresealele can am scris. Ierta gresealele ca nu am studiat în Romania, dar iubesc pe Romania.)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here