Tiberiu Codorean e un șlefuitor de idei și o sursă inepuizabilă de texte amuzante, scenarii umoristice și glumițe, pe care el le numește ierbosofii. După cum vă puteți da seama din descrierea de mai sus (care-i aparține), Tibi e un om creativ care jonglează cu textele cu o dexteritate de invidiat.
L-am văzut prima dată în podcastul Epic Show, apoi i-am descoperit blogul și pagina de Facebook pe care le citesc când vreau să mă amuz sau să descopăr vreo idee interesantă. Iarna trecută am fost la o întâlnire Epic Show cu studenții unde am auzit câteva momente din viața lui.
Mi s-au părut interesante. Așa că l-am chemat la o bere și am aflat povestea lui, care este serioasă și amuzantă în același timp, la fel ca omul din spatele ei.
Tibi, povestește-ne, te rog, de unde vii și cum ai ajuns în Cluj.
Sunt din Valea Jiului: vulcănean din Vulcan, nici oltean, nici ardelean. Am făcut școala în orășelul natal, iar liceul în Petroșani. A fost bine, dar numai pentru că la acea vreme nu văzusem deloc restul țării. În caz că nu știați, Petroșaniul e unul din cele mai gri orașe din România.
Și ca să-mi fac viața și mai palpitantă, am ales profilul Matematică, Informatică și Engleză intensiv… din care mi-a plăcut numai Engleza. Zicea profesorul de matematică: învață să socotești, pentru că în viitor nu o să ai întotdeauna un calculator la tine. Mi-ar plăcea să mă întâlnesc acum cu el și să-i arăt telefonul inteligent pe care-l am în buzunar.
„Sunt Vulcănean din Vulcan, nici oltean, nici ardelean, Om serios și amuzant în același timp”.
Deși nu mi-a plăcut deloc matematica, o vreme m-am pregătit pentru admitere la ASE în București. Știu, nu toate lucrurile trebuie să aibă o logică. Motivul meu însă era simplu: acolo mergea un prieten bun, iar eu voiam să merg cu gașca. Și pentru asta făceam meditații la matematică.
Mergeam acasă la profesorul de matematică în fiecare vineri la ora 3. Eram obosit, flămând, iar nevastă-sa gătea aproape de fiecare dată când eram acolo. Venea un miros așa de ademenitor din bucătărie încât nu mă puteam gândi la nimic altceva. Cum naiba să-ți placă matematica în aceste condiții?
Totuși, au fost și câteva momente plăcute în liceu. Odată am câștigat un premiu la final de an și am primit de o carte de la profesorul de engleză cu o dedicație în engleză. Mi-a scris că sunt o combinație interesantă de om serios și amuzant în același timp. M-a bucurat foarte mult faptul că știa asta despre mine, că l-a interesat și că a observat.
M-am răzgândit la timp legat de ASE și, după liceu, am venit la studii în Cluj-Napoca.
Cum a fost viața de student în Cluj-Napoca?
Primele 2 săptămâni au fost groaznice, pentru că am stat în gazdă la doi bătrâni. Lângă cimitir. Era așa de liniște încât auzeam cum trag vecinii apa. În prima zi în care am rămas singur în Cluj, m-am plimbat prin oraș și m-am rătăcit cu harta în mână.
Când am găsit drumul spre casă, m-am închis în camera mea și am plâns. Spre norocul meu, după vreo 2 săptămâni am aflat că se eliberase un loc în cămin. M-am mutat și de acolo a fost o distracție continuă.
„Primele 2 săptămâni am stat în gazdă la doi bătrâni. Lângă cimitir. A fost groaznic”.
Eu îmi amintesc chefurile de la al doilea încolo, pentru că prima petrecere cu pălincă am uitat-o. Creierul meu a încercat să uite cumva această experiență traumatizantă. Pot să zic așadar că am descoperit pălinca și am acoperit-o la loc.
Cu studiile a fost mai simplu. Am făcut Relații Internaționale și Studii Europene – o facultate ce mi-a fost foarte utilă, pentru că am avut și câteva „relații internaționale” în studenție.
„Am făcut Relații Internaționale și Studii Europene – o specializare care mi-a fost foarte utilă, pentru că am avut câteva… relații internaționale în studenție”.
Cum am ales facultatea? Simplu: după nume. Specializarea avea un nume frumos și impunător. România tocmai intrase în UE. Mi-am zis că trebuie să fie bună la ceva facultatea asta. La final am luat licența cu 10, deși nu cred că m-a ascultat cineva la prezentare.
Care e povestea cu relațiile internaționale?
Am fost cu Work and Travel în SUA 3 ani la rând. În primul an am cărat mobilă și am făcut mușchi. A fost singura dată în viața mea când aveam și eu mușchi și un corp pe care nu-mi era rușine să-l arăt. Noi mutam mobilă între orașe și chiar între state, așa că am avut ocazia să văd 16 state din SUA.
Îmi amintesc cu groază de prima zi de lucru. Ajunsesem dimineața pe la 3 după o călătorie ce însuma, cu toate escalele, vreo 20 ore și am fost trimis direct la cărat mobilă 14 ore. La finalul programului eram așa de obosit încât am adormit pe podea în tir.
„În SUA am cunoscut o americancă faină. Ne-am văzut, ne-am plăcut, ce rămâne de făcut? Am convins-o să-și lase toate posesiunile lumești și să se întoarcă cu mine în România”.
În al doilea an am mers cu un grup de colegi într-o stațiune și am fost pus să spăl vase. A fost oribil, mai ales în serile în care lucram până la final de program. Trebuia să spăl vasele foarte repede și să jonglez cu farfurii foarte fierbinți.
Erau așa de fierbinți încât mi se topeau mănușile. Partea bună era că locuiam într-o stațiune cu foarte mulți studenți veniți cu Work and Travel. Am cunoscut oameni din toate părțile lumii. Ce petreceri se mai făceau acolo!
În al treilea an nu știam ce voiam să fac la întoarcere, așa că am decis să rămân ca să strâng niște bani. Am stat 2 ani cu viza de 3 luni. La o stațiune de munte în Idaho am cunoscut-o pe Lisa care era americancă. Ne-am văzut, ne-am plăcut, ce rămâne de făcut? Am convins-o să-și lase toate posesiunile lumești și să se întoarcă cu mine în România.
Cum a fost întoarcerea în România?
Lisei nu i-a plăcut deloc și, dacă e să fiu sincer, nici mie. Șocul cultural a fost foarte mare. Am stat pe meleagurile natale vreo 2 săptămâni după care ne-am dus la niște prieteni în Norvegia, unde mi-am găsit de lucru la TGI Fridays. Puneam cartofi lângă hamburgeri.
Lucram într-o bucătărie imensă ce avea un rulaj enorm și asta făceam toată ziua: puneam cartofi lângă hamburgeri. Aventura norvegiană a durat câteva luni. După asta am decis să ne întoarcem în SUA. Problema era că eu stătusem acolo ilegal și șansele să fiu acceptat erau foarte mici.
Așa că am făcut o mică plastografie în Photoshop cu ajutorul căreia am obținut viză de turist pe 10 ani. După ce m-am văzut cu sacii în căruță, am făcut cadou aproape toate lucrurile mele din România. Nu mai aveam nevoie de ele: eu mergeam în SUA.
„În aeroport un domn mi-a înmânat un cartonaș roșu și m-a rugat să-l urmez. Așa s-a terminat pentru mine visul american: M-am trezit”.
Și pentru că mai aveam bani, ne-am luat bilete și pentru America de Sud. Să mergem în vacanță să vizităm Brazilia, Peru, Argentina. Să ne relaxăm și noi ca oamenii.
Am aterizat în Seattle. Eram încă la coadă când a venit un domn care mi-a înmânat un cartonaș roșu și m-a rugat să-l urmez. M-au interogat câteva ore, am stat o noapte în arest după care m-au trimis înapoi cu avionul. Singur. Și așa s-a terminat pentru mine visul american. M-am trezit, cum ar veni.
Ce-ai făcut după ce te-ai întors definitiv?
Am stat câteva luni în Vulcan. Foarte supărat. Cred că e bine să ai și o perioadă din asta în viață, pentru că îți dai seama că de acolo poți merge doar în sus. După asta mi-am găsit un job extraordinar în Timișoara: vindeam carduri de credit în aeroport.
Umblam îmbrăcat cu pantaloni negri la dungă, cămașă albă cu mâneca scurtă și cravată. Pe scurt, arătam ca un pocăit ce încerca să-ți vândă carduri. Îți dai seama cât de credibil eram, mai ales că eu nici nu cred în carduri de credit.
„După asta mi-am găsit un job extraordinar în Timișoara: vindeam carduri de credit în aeroport. Eu nici măcar nu cred în carduri”.
Dacă îmi zicea un client că ceea ce vindeam eu era o prostie, eu îi confirmam, pentru că acesta era adevărul. Cine își face card de credit într-un aeroport? Când m-a sunat Bogdan Rădulescu și mi-a propus să colaborăm, am acceptat din prima.
De cât timp îl cunoșteai pe Bogdan Rădulescu?
Cu Bob mă întâlnisem o singură dată. L-am cunoscut prin vărul său în timp ce stăteam la coadă la ambasada SUA. Țin minte că a vorbit întruna, iar noi nu ne mai opream din râs. După asta ne-am împrietenit pe Facebook. Se pare că îmi citea blogul.
M-a sunat într-o zi de vineri, dar eu semnasem deja pentru un nou loc de muncă pe care urma să-l încep luni. Era o firmă de transport. Nu știu ce transportau, pentru că nu am apucat să aflu. Luni după masă m-a sunat din nou Bob, apoi șeful televiziunii din Cluj.
„Când m-a sunat Bogdan Rădulescu și mi-a propus să colaborăm la televiziunea din Cluj, am acceptat din prima”.
Am bătut palma telefonic, iar a doua zi mi-am depus demisia. Îmi era rușine să o predau personal, așa că am mers cu jumătate de oră înainte de începerea programului, am lăsat cheia în sertar, cererea de demisie pe birou și am plecat.
A fost foarte urât din partea mea și mi-e rușine de ce am făcut, dar nu regret decizia. La amiază am urcat în tren și m-am mutat în Cluj-Napoca. Am stat la Bogdan câteva zile, după care tot el mi-a găsit chirie și am început să lucrăm.
Cum a fost munca în televiziune?
Diferită și interesantă. Eu făceam emisiunea de seară cu Bob, iar Dragoș și Adrian făceau matinalul. Așa am ajuns să ne cunoaștem și să ne dăm seama că suntem cam pe aceeași undă. La un moment dat am decis să facem o emisiune împreună.
„Așa i-am cunoscut pe Dragoș și Adrian. Ne-am dat seama că suntem pe aceeași undă și am decis să facem o emisiune împreună”.
Se numea Cenzurat și a avut un succes fenomenal pe internet. Ne-au remarcat cei de la PrimaTV care ne-au chemat la București unde s-a născut Epic Show. Până în 2014 l-am făcut la televiziune, după care l-am mutat pe internet.
Cum te-ai apucat de blog? Ai fost întotdeauna pasionat de scris?
Am început primul blog în facultate. L-am făcut pentru că niște colegi aveau și ne-a trebuit și nouă. Când am revenit din State aveam o grămadă de timp liber, prieteni puțini cu care să vorbesc și o mare supărare. Îmi roiau tot felul de idei prin cap și atunci m-am apucat de scris.
Blogul se numea scame din buricul minții. Scamele se formează rareori în buric așa că atunci când le găsești ai un fel de moment de surpriză. Ca și atunci când îți vine o idee. E o mizerie, dar o mizerie interesantă. Râzi de ea apoi o arunci.
„Îmi place să lucrez de acasă și să vin cu idei creative pentru alți oameni. Fac copywriting pentru o firmă din Cluj și scriu scenarii pentru Mircea Bravo”.
După un timp am trecut pe domeniul tibicodorean.ro. Am înțeles că dă bine la brandingul personal. Inițial scriam glume doar pentru mine, apoi Bogdan m-a forțat să scriu scenarii pentru televiziune. Am învățat totul făcând. Așa am descoperit că îmi place să lucrez de acasă și să vin cu idei creative pentru alți oameni.
În prezent sunt copywriter pentru o firmă din Cluj care m-a descoperit pe Facebook și mi-a propus să colaborăm. În afară de asta mai scriu scenarii pentru Mircea Bravo cu care intenționăm să construim o agenție și un studio în care să lucrăm la diferite proiecte.
Unul din proiectele noastre va fi o emisiune online cu scenete și glume. Scopul este să facem ceea ce ne place, iar dacă va fi vreo companie interesată să plaseze reclamă în cadrul ei, cu atât mai bine.
Majoritatea reclamelor de la televizor sunt banale și nu au nimic special. De asta oamenii nici nu vor să se uite la ele. Se pot face însă și reclame interesante. Atâta timp cât e o reclamă amuzantă la care oamenii se uită cu plăcere, nu văd de ce nu am face acest lucru.
De unde îți vin ideile?
Creativitatea înseamnă în primul rând disciplină. Dacă trebuie să fac o glumă pe o anumită temă, mă bag în zona glumei, mă gândesc la lucrurile amuzante despre lucrul respectiv și mă forțez să scot ceva amuzant. Până acum mi-a ieșit.
Mă învârt prin casă, mă joc cu câinele, mă gândesc: trebuie să zic o chestie interesantă despre X. Dobby, adu mingea. Ah, mi-a venit ideea! O scriu. Uite, am lucrat azi!
„E greu să fii amuzant zilnic de la 9 la 5 și să faci umor de calitate. Într-un fel, eu lucrez tot timpul. în alt fel, nu lucrez deloc, pentru că fac ceea ce-mi place”.
Sunt unele care îmi vin pur și simplu, dar majoritatea sunt muncite. Unele teme necesită cercetare prealabilă, dar eu fac tot timpul research: acasă, pe stradă, când citesc. Încerc să mă expun la cât mai multe lucruri interesante și amuzante ce-mi pot servi ca sursă de inspirație.
Și încerc să fac asta cât de mult posibil stând acasă. Sunt o persoană comodă. Dacă pot să nu fac un lucru, prefer să nu-l fac. Dacă pot să-l fac mai ușor, prefer să-l fac mai ușor. Probabil că de asta am ajuns să pot trăi, scriind de acasă.
E greu să fii amuzant în fiecare zi de la 9 la 5 și să faci umor de calitate. Într-un fel, eu lucrez tot timpul, în alt fel, nu lucrez deloc, pentru că fac ceea ce-mi place. Și mă bucur de acest lucru, pentru că până am ajuns aici, am făcut multe lucruri care nu mi-au plăcut.
