Pe Valentin l-am cunoscut acum 3 ani. Întâmplarea a făcut să devenim colegi de muncă, iar biroul în care lucram să fie unul din centrele ShoeBox din Cluj-Napoca. Așa se face că în decembrie biroul nostru s-a umplut cu sute de cadouri și zeci de voluntari care trudeau în jurul lor zi și noapte. Printre ei erau și Valentin cu soția sa, fondatorii acestei inițiative caritabile.
Mi-a plăcut de ei imediat pentru că am văzut că sunt oameni buni, muncitori, inteligenți și modești. Zilele trecute, în febra începutului celei de-a 10-a ediții ShoeBox, printre e-mailuri, telefoane și sms-uri, Valentin ne-a povestit despre copilăria sa, despre experiențele care l-au marcat, despre bunătate, despre bucuria de a dărui și despre oameni de lângă noi.
Valentin, se spune că bunătatea se învață în copilărie. E valabil și în cazul tău?
Cu siguranță, deși eu am avut o copilărie destul de obișnuită pentru acele vremuri. M-am născut și am crescut în satul Șoimoș, orașul Lipova, județul Arad. Până în clasa a 5-a am trăit în comunism. Am crescut ca orice alt copil cu șoimii patriei și pionieri. Am trăit decent. Nu am fost o familie de oameni bogați, dar nici nu am dus lipsă de ceva anume, pentru că pe atunci în general nu se găsea mai nimic.
„Am fost implicat de mic în muncile câmpului. astfel Am învățat o lecție importantă: dacă nu muncești, nu se întâmplă nimic”.
Tata lucra electrician în localitate, iar mama contabilă în Arad. Săraca era nevoită să facă în fiecare zi naveta 36 km cu trenul: pleca dimineața devreme și se întorcea seara târziu. De aceea eu și cei 2 frați ai mei am fost crescuți mai mult de bunica pe care o numim și acum mamă.
Am fost implicat de mic în muncile câmpului: săpat, prășit, îngrijit animale. Am făcut de toate. Astfel am învățat de mic o lecție importantă: dacă nu muncești, nu se întâmplă nimic. Mie nu mi-a fost niciodată jenă să muncesc fizic. Am fost întotdeauna de părere că studiile superioare nu te fac neapărat superior celor care nu le au, ci îți oferă pur și simplu oportunități în plus de a te dezvolta și de a lucra.
Fiind aproape de frontieră, mai prindeam canale sârbești la televizor. Îmi amintesc cum ne uitam cu părinții și ne miram, văzând lucruri care la noi nu existau: diferite produse, mărci de mașini, clădiri neobișnuite. Părinții ascultau Europa Liberă în dormitor, iar tata ne-a învățat să nu divulgăm nimănui acest lucru, inventând un fel de joc de-a spionii în care noi aveam secrete ce trebuiau protejate.
Care au fost dulciurile copilăriei tale?
Dulciurile copilăriei mele au fost ciocolata, din care primeam câte un pătrățel o dată pe săptămână, și bananele pe care le puneam în dulap între haine să se coacă. Mai erau bomboanele cu cacao din care mai luam uneori câte 3-4.
Fiind cel mai mare dintre frați, eram trimis deseori cu bicicleta la cooperativă să iau rațiile: pâine, unt, ouă. Aveam o bicicletă Pegas. Ah, cât am mers eu pe ea! Stăteam la coadă câte 4-5 ore, puneam plasele pe ghidonul bicicletei și mă întorceam pe jos ca să nu le scap. Uneori mai luam și câteva bomboane. Când ieșeam din cooperativă, nu le mai aveam: una o băgam imediat în gură și pe celelalte le împărțeam cu ceilalți copii.
„După Revoluție obișnuiam să ieșim la marginea drumului. Ridicam mâna, iar străinii ne aruncau bomboane, gume și dulciuri. Atunci am văzut prima dată ciocolată și Nutella”.
La Revoluție eram în clasa a 5-a. Țin minte și acum sutele, poate chiar miile de convoaie care veneau din afară cu ajutoare. Atunci am văzut prima dată o ciocolată ambalată, un borcan de Nutella. Lipova se află la 70 km de graniță, de aceea pe la noi treceau foarte mulți străini. Veneau cu mașinile și ne dădeau de mâncare. Noi obișnuiam să ieșim la marginea drumului, ridicam mâna, iar străinii ne aruncau bomboane, gume și fel de fel de dulciuri.
Care este cea mai vie amintire pe care o ai din copilărie?
În prima vară de după Revoluție a venit la școală o baroneasă din Italia și a spus că voia să ofere tuturor premianților o excursie de 2 luni în Italia cu toate cheltuielile acoperite. Spre norocul meu, în acel an am avut locul 1. A fost prima mea experiență de descătușare, de evadare din spațiul comunist.
„La plecare tata mi-a dat 20 mărci germane și mi-a spus: „Copile, asta e toată valuta noastră. Ai grijă de ei ca de ochii din cap”.
La plecare tata mi-a dat 20 mărci germane și mi-a spus: „Copile, asta e toată valuta noastră. Ai grijă de ei ca de ochii din cap. Să-i cheltui doar în caz de urgență, în caz că pățești ceva!”
Când am urcat în autocarul cu care urma să călătorim am rămas cu gura căscată: acesta era mai frumos decât ceea ce avea oricare dintre noi acasă. Organizatorii ne ziceau că acesta e doar transportul și că adevăratele frumuseți abia urmează, iar nouă nu ne venea să credem.
„Când am intrat prima dată într-un magazin din străinătate, am fost așa de șocați încât nu știam ce să ne luăm”.
Când am intrat prima dată într-un magazin de pe traseu și am văzut toate produsele alimentare de pe rafturi, am fost așa de șocați încât nu știam efectiv ce să ne luăm. De asemenea țin minte și momentul în care am primit în Italia o înghețată cu tocmai 3 globuri. A fost un moment incredibil.
Una din primele excursii organizate de baronesă a fost la fabrica de dulciuri Ferrero unde se produceau Nutella și ouăle Kinder. Îmi amintesc cum urmăream cu limba scoasă vagonetele ce mergeau pe sus în fabrică ca să prindem picături de ciocolată care cădeau la mișcările mai bruște. Așa de multe ouă Kinder am mâncat atunci încât ni s-a făcut rău de la atâta dulce.
Am fost în vizită și la echipa AC Milan de la care am primit câte o minge și tricouri semnate de jucători. În acea vară am vizitat școli, grădinițe, cămine de elevi și studenți, iar acest lucru mi-a deschis apetitul de a călători, de a cunoaște mai multe și de a întâlni oameni din alte țări.
Spuneai că ai fost obișnuit cu munca de mic. Care a fost primul tău loc de lucru?
De prin clasa a 6-a am început să merg cu tata în vamă să-i ajutăm pe cei care veneau cu donații: eu mă ofeream ca traducător, tata ajuta la completat hârtii și procese verbale. Vorbeam bine germana și franceza, așa că pe la 12 ani eu mergeam deja ca traducător pentru diferite convoaie umanitare venite din străinătate.
„Pe la 12 ani eu mergeam deja ca traducător pentru diferite convoaie umanitare venite din străinătate”.
Străinii mă întrebau cu cât să mă plătească pe oră. Eu nu-mi imaginam că pot să iau bani. În primul rând pentru că eram copil, iar în al doilea pentru că nu înțelegeam conceptul de plată pe oră. Așa că acceptam în schimb alimente și diferite produse.
Cu timpul am cunoscut diferiți antreprenori din Germania care mi-au propus să vin în vacanță la ei. Inițial am refuzat: mi se părea greșit să merg la odihnă în străinătate în timp ce ai mei muncesc acasă pământul. Am spus că merg doar dacă îmi găsesc ceva de lucru.
Prin clasa a 9-a un german mi-a oferit oportunitatea de a face ceea ce se numește acum un internship la o fabrică și să învăț împreună cu copiii germani. În cadrul programului învățam cum se sudează, cum se prinde un șurub, cum se operează diferite mașini – chestii pe care eu le făceam de mic acasă.
„am mers să lucrez în germania prin clasa a 9-a. După o vacanță lucrată acolo mă întorceam acasă cu banii pe care-i făceau ai mei într-un an”.
Am locuit în familia celui care m-a invitat. Aveam cazarea și masa asigurată și toți banii pe care-i făceam îi puneam deoparte. Am lucrat așa 3 veri la rând. Ca să-ți imaginezi, după 3 luni lucrate în Germania mă întorceam acasă cu banii pe care-i făceau ai mei într-un an. Mai presus de asta, am învățat că poți să gândești liber, că poți să alegi drumul tău în viață.
Ce-ai făcut după terminarea liceului?
Am mers la facultate în Arad. Am studiat Teologie – Engleză. Pe mine mă interesa engleza în primul rând. Nu am fost atras niciodată de preoție, pur și simplu am avut niște întrebări existențiale. Mi-a plăcut mult teologia comparată, pentru că acolo puteam studia și alte religii, să analizez alte moduri de gândire.
Acolo mi-am cunoscut viitoarea soție. Acum am 38 ani, sunt căsătorit, am 2 copii și de vreo 18 ani locuiesc în Cluj-Napoca unde am făcut a doua facultate în inginerie economică. Pe atunci eram convins că am nevoie neapărat de o diplomă pentru a lucra într-un domeniu. Acum nu mai cred la fel.
În continuare îmi încurajez copiii să facă școală, dar cred că dacă ești pasionat și bun la ceva și faci eforturi să mergi în direcția respectivă, vei ajunge unde ți-ai propus, cu sau fără școală. Pentru asta însă trebuie să fii foarte ambițios. Și să nu calci niciodată pe cadavre, pentru ca asta se va întoarce negreșit asupra ta, mai devreme sau mai târziu.
Și dacă tot veni vorba de pasiune și studii, în ce domeniu lucrezi acum?
Lucrez în IT – un domeniu care nu are nicio legătură cu studiile pe care le-am făcut. Pentru mine IT-ul a fost mereu o mare pasiune. Am fost întotdeauna fascinat de calculatoare. Primul computer pe care l-am văzut în viața mea a fost în laboratorul de fizică de la liceu.
„M-am îndrăgostit iremediabil de comunicare, blogging și social media, ocupații pe care reușesc să le împletesc destul de bine cu pasiunea pentru IT și tehnologie”.
Îmi amintesc și acum momentul în care am descoperit funcția copy – paste. Mi s-a părut o magie. Apoi am descoperit internetul. Am fost printre primii 25 oameni de pe canalul de mIRC Romania. Am creat canalul Diaspora. Apoi m-am îndrăgostit iremediabil de comunicare, blogging și social media, ocupații pe care reușesc să le împletesc destul de bine cu pasiunea pentru IT și tehnologie.
Pe lângă asta, îmi plac oamenii și poveștile: să le descopăr, să le ascult și să le dau mai departe. La fel cum faceți și voi pe People of Transylvania. Eu fac acest lucru pe Facebook și pe blogul meu unde puteți găsi poveștile după hashtagul #oamenidelanganoi.
„Am umblat prin toată lumea și, după ani de călătorii, în care am discutat cu sute de oameni, mi-am dat seama că suntem mai asemănători decât credem”.
Datorită job-ului călătoresc foarte mult. Am umblat prin toată lumea și, după ani de călătorii în care am discutat cu sute de oameni, mi-am dat seama că suntem mai asemănători decât credem. Am povestit cu oameni din orașe mari și din localități mici, din regiuni geografice diferite, de vârste diferite, cu diferite poziții sociale și situații financiare. Am realizat că, în esență, avem cu toții cam aceleași temeri și bucurii în viață.
Știu că binefacerea este o parte importantă din viața ta. Mă refer în primul rând la ShoeBox, care împlinește zilele acestea 10 ani. Cum a început acest proiect?
ShoeBox a început în 2007 ca o inițiativă de familie. Eu și soția voiam să-l învățăm pe fiul nostru, Luca, să împartă din lucrurile pe care le avea. Nu m-am gândit niciodată că această inițiativă se va transforma într-un proiect internațional în care vom gestiona anual zeci de mii de cadouri.
Ideea a venit oarecum de la ajutoarele pe care le primeam după Revoluție de Crăciun din afara țării. Unele din ele era ambalate în cutii cu etichetă pe care era trecută vârsta și genul: băiat sau fată. Noi am făcut asta în familie: am luat câteva pungi cu hăinuțe și dulciuri, am mers cu toții la Pata Rât împreună cu încă o familie și le-am dăruit cadourile copiilor de acolo.
„ShoeBox a început în 2007 ca o inițiativă de familie. Nu m-am gândit niciodată că se va transforma într-un proiect internațional în care vom gestiona zeci de mii de cadouri”.
Luca a povestit despre asta la școală, iar de acolo vestea a ajuns la părinți care au vrut să participe și ei la proiectul nostru. S-au mirat când le-am spus că nu aveam nici un proiect sau ONG în spate. Le-am promis însă că vom organiza ceva similar în anul următor, sperând în secret că vor uita până atunci.
Din fericire nu au uitat. În 2008 prin septembrie am creat un grup pe Yahoo Messenger și am început să adunăm cadouri în garajul soacrei mele. În primul an am avut 512 cutii. Nu ne-a venit să credem. Nu eram pregătiți pentru atât de multe cadouri și nu știam ce să facem cu ele. A fost foarte interesant.
„Când a auzit de Shoebox, CEO-ul companiei a fost impresionat. Nu doar mi-a aprobat concediul, ci mi-a propus să extindem proiectul în cele 4 orașe în care firma avea sedii”.
În anul următor lucrurile au început să ia amploare așa că am fost nevoit să cer concediu 1 lună pentru a putea gestiona proiectul. Pe atunci lucram la iQuest, o firmă de IT din Cluj-Napoca. Pentru aprobare a trebuit să vorbesc cu CEO-ul companiei – Cornelius Brody.
Când a auzit de Shoebox, Cornel a fost impresionat. Nu doar mi-a aprobat concediul, ci mi-a propus să extindem proiectul în cele 4 orașe în care iQuest avea sedii. Mi-a oferit câte un spațiu în fiecare oraș și o persoană care să se ocupe de cadouri. Așa a ajuns Shoebox un proiect național. În acel an am adunat 2800 cutii. Atunci am realizat care era potențialul acestui proiect.
Care sunt principiile după care funcționează ShoeBox?
În proiectul Shoebox avem 3 reguli principale:
„ShoeBox nu are nicio legătură cu Moș Crăciun”.
1. ShoeBox nu are nicio legătură cu Moș Crăciun. Nu o să-l găsești menționat nicăieri. Atunci când oferim cadourile, noi le explicăm copiilor că acestea sunt trimise de alți oameni care și-au luat din timpul și banii lor pentru a le face un cadou.
Cadourile nu au venit magic de la Moș Crăciun fără nici un efort, dimpotrivă. Mulți oameni au făcut eforturi pentru ca el sau ea să primească acel cadou. Ideea mea este să sădesc o sămânță de bunătate, astfel încât atunci când va ajunge adult, să facă și el același lucru.
„Noi nu primim donații în bani, toate cadourile sunt făcute de oameni”.
2. Nu primim donații în bani. Consider că e prea „ieftin” pentru tine ca participant să dai bani. Scopul meu este să faci un efort, să îți iei din timpul tău pentru a face un cadou. Să te implici în ceea ce faci. Să donezi bani e ca și cum ai bifa conștiincios că ai făcut o faptă bună.
Nu mă înțelege greșit, e foarte bine să donezi bani, dar eu cred că nu-i destul. Ca să fie clar: proiectul ShoeBox nu a primit și nu va primi niciodată sponsorizări sau cadouri de la organizații. La noi toate cutiile sunt făcute de alți oameni.
„ShoeBox nu este un ONG și nu o să fie vreodată”.
3. ShoeBox nu este o organizație, nu este o persoană juridică, nu este un ONG și nu o să fie vreodată. Și asta din 2 motive. Sunt mulți oameni care au avut experiențe neplăcute cu ONG-uri și fundații din România. Noi vrem să ne delimităm de asemenea experiențe.
În acest an împlinim 10 ani de ShoeBox și nu am avut niciodată probleme legate de bani sau cutii care s-au pierdut și nu au ajuns la destinație. Da, ShoeBox – cadoul din cutia de pantofi este o marcă înregistrată. Am înregistrat-o însă tocmai ca să evit ca alții să profite de acest nume.
„La ShoeBox nu participi la un proiect caritabil. La ShoeBox tu ești proiectul. Omul care duce cutia cu cadouri unui copil este proiectul ShoeBox”.
Al doilea motiv este faptul că, dacă asociez ShoeBox cu o organizație, se pierde din factorul de implicare personală. La ShoeBox nu participi la un proiect caritabil. Nu! La ShoeBox tu ești proiectul. Omul care duce cutia cu cadouri unui copil este proiectul ShoeBox.
Prin ce modificări a trecut proiectul de-a lungul anilor?
Inițial acceptam și lucruri folosite. Din această cauză aruncam în jur de 10% din lucruri. Pentru că unii oameni făceau curat prin casă și puneau în cutii toate vechiturile de care nu aveau nevoie. Aveam mii de voluntari care sortau zi și noapte cutiile. Atunci am decis să schimbăm regula.
De 3 ani acceptăm numai lucruri noi. Inițial numărul de cutii a scăzut cu 80%, dar feedback-ul pentru cele pe care le primeam era extraordinar. Sunt oameni care vin cu cutii în fiecare an. Unii își conving și prietenii, colegii, cunoscuții și rudele.
„Ceea ce încercăm să facem noi cu ShoeBox este să educăm oamenii: să mai renunțe la egoism, să facă bine, să se gândească și la ceilalți”.
Mulți părinți iau cu ei copiii când distribuie cadouri ceea ce are un efect extraordinar. Când văd în ce sărăcie trăiesc unii oameni, copiii renunță la mofturi și conștientizează cât de norocoși sunt. Ceea ce încercăm să facem noi cu ShoeBox este să educăm oamenii: să mai renunțe la egoism, să facă bine, să se gândească și la ceilalți.
De multe ori cutia de la ShoeBox este un început de relație. Oamenii schimbă numerele de telefon, țin legătura și se ajută ulterior. Sunt mulți care sponsorizează copiii din centrele de plasament pentru a-și continua studiile, le cumpără cărți, le plătesc vizitele la medic.
„De multe ori cutia de la ShoeBox este un început de relație. Oamenii schimbă numerele de telefon, țin legătura și se ajută ulterior”.
Sunt povești care ajung la mine la ani de zile după ce s-au întâmplat, povești care nu ar fi avut loc dacă nu ar fi existat acel moment cu cadoul din cutie. Îmi amintesc și acum de primul telefon pe care l-am primit din afara țării: m-a sunat o familie de români care lucrau pe o platformă petrolieră din Emiratele Arabe Unite. Au citit pe Facebook despre Shoebox și voiau să ne ajute. Era 4 dimineața în România.
Mă gândesc că ShoeBox presupune o implicare foarte mare de timp și energie din partea voastră. Cât mai rezistați cu acest proiect?
Așa este. Shoebox e un colos, o imensitate de proiect. Lumea nici nu-și dă seama. Primim sute de emailuri, mesaje și telefoane. În fiecare an la final de decembrie ne spunem că nu ne mai implicăm în anul următor, că lăsăm pe altcineva să se ocupe, că e prea mare proiectul, că e prea mult. Dar după aceea încep să ne caute oamenii, ONG-urile, presa.
„În fiecare an la final de decembrie ne spunem că nu ne mai implicăm în anul următor, că lăsăm pe altcineva să se ocupe, că e prea mare proiectul, că e prea mult”.
În luna decembrie noi practic nu avem copii vreo 2-3 săptămâni, suntem așa de prinși încât preferăm să-i ducem să stea la soacra mea. Ea, indirect, administrează ce e mai important pentru mine și soția mea, copiii noștri, câtă vreme noi avem grijă de ai altora. Și nu îi putem mulțumi îndeajuns pentru asta!”
Așa se face că de multe ori nu am timp să vorbesc cu soția zile întregi despre altceva în afară de Shoebox. Uneori n-am vreme să o pup câteva zile la rând. În general, eu sunt responsabil să adun cutiile, soția le distribuie. În perioada asta dacă las telefonul din mână 15 minute, mă trezesc cu 10 apeluri pierdute. Și majoritatea întrebărilor se repetă. De aceea rugămintea mea este: intrați pe site, veți găsi acolo răspuns la 99% din întrebări.
„Sunt oameni care oferă ajutor și nu așteaptă nimic în schimb. Aceștia sunt oamenii pe care-i apreciez cel mai mult”.
Multe firme adună cutii și așteaptă să vină cineva să le ia. La noi nu așa se întâmplă lucrurile. Ai strâns mai multe cutii – trebuie să le duci tu. Vrei să fii locație Shoebox – atunci trebuie să găsești și copiii la care să le duci. Practic fiecare locație ShoeBox este un centru în sine.
Mă gândesc că sunt și foarte mulți oameni care vă ajută. Ne poți da câteva exemple?
Da, sunt foarte mulți oameni și companii care ne ajută. Ni se printează etichete, bannere și afișe. Primim donații în motorină pentru a distribui pachetele. Am peste 450 gb de fotografii din proiect. Le țin pe Box.com unde am primit spațiu gratuit din partea lor.
Odată am comandat pizza la restaurantul Marty pe la 2 noaptea pentru 20 de voluntari care ne ajutau. Când au aflat despre ce era vorba, nu ne-au luat nici un ban. Și asta se întâmplă peste tot în țară, nu doar în Cluj. Avem și o înțelegere cu Rondocarton ce ne oferă în fiecare an mii de cutii.
„Să fac bine, să ofer o cutie unui copil sărman, să văd recunoștința în ochii lui: nu există răsplată mai mare pentru mine”.
Sunt oameni care oferă ajutor și nu așteaptă nimic în schimb. Aceștia sunt oamenii pe care-i apreciez cel mai mult. De când a început proiectul ShoeBox, în preajma sărbătorilor nu se mai găsesc cutii de pantofi goale în România. Asta spune ceva.
Au trecut 10 ani de când facem asta, dar în esență ideea de bază a rămas aceeași: să fac un bine, să ofer o cutie unui copil sărman este pentru mine un fel de drog. Să văd recunoștința în ochii lui în timp ce mă întreabă: „Cadoul acesta este doar pentru mine? Nu trebuie să-l împart cu nimeni?” Nu există răsplată mai mare pentru mine.
