Pe Vladimir Agachi l-am văzut prima dată în cadrul evenimentului „Simfonia Iubirii” – un concert inedit care combina muzica clasică și psihologia. Practic, evenimentul era o fuziune între 2 componente: o parte teoretică cu psihologul Daniel David care oferea contextul, urmat de piese muzicale interpretate de Orchestra Young Famous sub bagheta lui Vladimir Agachi, care ofereau partea practică.
Mi-a plăcut mult evenimentul și, de atunci, am fost și la alte concerte Young Famous. Ceea ce m-a atras, a fost caracterul inedit al concertelor, atmosfera degajată de la eveniment și felul în care interacționa dirijorul cu publicul, modul în care crea o poveste în jurul pieselor și te făcea să nu te simți ca un intrus la un eveniment rezervat doar celor cunoscători.
Am vrut să aflu mai multe despre Vladimir și orchestra sa, așa că l-am invitat la o discuție.
Vladimir, mai sunt și alți muzicieni în familia ta?
Nu, eu sunt singurul muzician din familie. Tatăl meu e inginer chimist și a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, mama este arhitect și predă la Universitatea Tehnică. Fratele meu este pictor și profesor la Universitatea de Arte. Totuși, în familia noastră femeile au avut studii muzicale, așa se obișnuia pe vremuri. La noi în casă se asculta deseori muzică clasică.
„Părinții au observat că reacționam favorabil la muzică. Așa au descoperit că am talent. La 5 ani m-au dat la pian”.
De fapt, ai mei m-au dat la multe activități de mic copil. Am început schiul și germana pe la 3 ani, pianul, atletismul și tenisul pe la 4-5. Întotdeauna am avut o legătură strânsă cu sportul. Mi se pare esențial să faci acest lucru dacă vrei să păstrezi o armonie între corp, minte și suflet.
Ce amintiri legate de muzică ai din copilărie?
Amintirile mele din copilărie legate de muzică sunt în cea mai mare parte melancolice. Cea mai puternică dintre ele este legată de un recital la care am mers cu părinții pe la 6 ani. Mi-a rămas întipărit cumva în minte un fragment din opera „Tablouri dintr-o expoziție” de Mussorgski.
Când am ajuns acasă am încercat s-o reproduc la pian și în scurt timp a devenit una din piesele mele preferate. De fapt, de-a lungul vieții au fost câteva opere muzicale definitorii care m-au impresionat profund. Aceasta a fost una din ele.
Ți-a plăcut pianul de la bun început sau v-ați împrietenit pe parcurs?
Mi-a plăcut. Pentru mine era o joacă, îmi plăcea să cânt. N-am avut niciodată această particularitate de a sta și a studia mult și asiduu. În schimb eram talentat și prindeam repede. După care am început liceul de muzică și nu a mai fost așa de frumos.
Am impresia că învățământul nostru nu este făcut ca să fie plăcut, pentru că mie au ajuns să-mi placă anumite materii abia după ce am terminat școala. Așa s-a întâmplat cu literatura: cât am fost obligat, nu prea m-a interesat, dar după clasa a 12-a am început să citesc munți de cărți.
„Tata a lucrat inginer chimist. Eu am crescut uitându-mă la experimente și eram fascinat. Într-o anumită perioadă chiar spuneam că doream să devin chimist”.
Tata a lucrat ca inginer chimist, el a înființat catedra de inginerie chimică. Eu am crescut la el la lucru, printre colegii săi. Mă uitam la experimente și eram fascinat. Într-o anumită perioadă chiar spuneam că doream să devin chimist, ca tata. Mi-a plăcut mult chimia… până prin clasa a 7-a când am văzut că la școală chimia era cu totul altceva.
Cum ai decis să treci de la pian la trombon?
Prin clasa a 7-a am decis să trec la un alt instrument și am mers unde era cel mai bun prieten al meu. Am ales trombonul ca să ne distrăm în pauze, ca să vezi ce criterii de selecție serioase aveam 😀 Acolo am avut un profesor foarte fain care m-a ajutat să mă formez ca instrumentist, dar și ca bărbat. Trombonul a fost un instrument care m-a format.
În timpul liceului am fost de 2 ori în SUA la niște music camp-uri care erau un fel tabere pentru muzicieni. Atunci am avut primul contact cu dirijatul. Profesoara de teorie și solfegiu a observat că aveam aptitudini în această zonă și m-a încurajat să merg în această direcție.
„Am mers la universitate în București unde am făcut 2 facultăți în paralel: o specializare de instrumentist la trombon și alta de dirijor”.
Facultatea a fost o perioadă destul de frumoasă. Am avut multe colaborări, am mers prin turnee, am făcut și un curs de măiestrie în Polonia. Am cântat și într-o trupă de jazz ca să-mi fac bani de buzunar. Mi-a plăcut, pentru că acolo cântai mult ca trombonist, nu e ca în muzica clasică. Tot pentru bani de buzunar făceam și site-uri web, activitate de care m-am apucat încă din liceu.
După facultate am făcut un masterat și apoi un doctorat în domeniul dirijatului pe opera Mozart-iană. După care m-am angajat la Filarmonica din Pitești. Când a trebuit să plec de acolo am avut 3 ani grei în care nu mă regăseam nicăieri, 3 ani de căutare cu insomnii. Eu îi spun noaptea neagră. Mi se închideau toate ușile și atunci am dat cu capul în toate ca să văd care se deschide. Atunci m-am îndreptat spre spiritualitate.
Și care a fost prima ușă care s-a deschis?
Prima care s-a deschis a fost spre Peru. Acolo mi-am găsit liniștea și calea. Am plecat în Peru să înlocuiesc un prieten dirijor care fusese acolo 3 ani director artistic. Am mers pentru 1 an și am stat 5 cu întreruperi. A fost un șoc cultural destul de mare: un alt continent, o altă cultură, dar viața de acolo mi-a oferit un cadru perfect pentru a experimenta la diferite niveluri.
„Experiența din Peru a fost o călătorie inițiatică în care am aflat cine sunt și ce vreau să fac mai departe cu viața mea”.
În Peru m-am îndrăgostit de o unguroaică din România care m-a dus la șamani. E foarte greu să ajungi la ei, pentru că în Peru aceasta e o practică care nu e privită deloc cu ochi buni. La ei aceste locuri se numesc spitale spirituale sau centre de vindecare.
Acolo am avut o experiență foarte puternică legată de lumea în care trăim, legată de iubire, de felul în care ne raportăm la viață. Nu a fost nici o experiență ușoară, nici plăcută. A fost o experiență de purificare foarte dură, atât fizică cât și psihică. Când m-am întors în România am decis să înființez Young Famous Orchestra.
Ce ți-ai propus să faci cu Young Famous Orchestra?
Mi-am propus să fac muzica clasică mai accesibilă. Când mergeam la concertele de muzică clasică în copilărie mi se părea ciudat să stau nemișcat în liniște câte 2 ore într-o atmosferă rigidă, privind la oameni serioși și încruntați. Și fără să înțeleg mare lucru despre ce se cânta.
Mi-ar fi plăcut ca cineva să-mi explice ce se întâmpla, să-mi spună povestea ei, să o facă mai accesibilă. De aceasta în spectacolele noastre povestesc cu publicul. Eu vreau să-i ofer omului din sală experiența de care mi-ar fi plăcut să am parte când eram mic.
„Eu cred că omul e pregătit pentru orice tip de muzică, atâta timp cât o înțelege. Nu există muzică prea elevată, doar muzică scoasă din context”.
Imaginează-ți că asculți coloana sonoră a unui film fără să știi despre ce e filmul. E greu să o înțelegi pe deplin. Povestea face diferența. Cu o poveste bună poți face orice. Și atunci mi-am zis: de ce să nu aibă și muzica clasică o poveste bună, pentru că cea de care are parte acum nu-i face cinste.
În prezent muzica clasică e rezervată în mare parte elitelor și e păcat. Pentru că sunt mulți oameni care s-ar bucura de ea în contextul potrivit. Oamenii s-au îndepărtat de muzica clasică pentru că, de cele mai multe ori, ei nu vor să asculte o piesă, ci să trăiască o experiență.
„Noi, ca oameni, cu asta ne hrănim – cu experiențe, cu impresii, cu trăiri. Muzica e doar un mod prin care putem trăi aceste experiențe”.
De unde ți-a venit idea de a combina muzica clasică cu psihologia?
S-a întâmplat la Berăria Culturală unde Daniel David ținea niște evenimente în care explica din punctul de vedere al psihologiei diferite teme. Pentru mine a fost un moment de cotitură. Când l-am auzit vorbind, mi-am zis că aș putea face același lucru în muzică.
Eu îl cunoșteam pe Daniel din vedere, pentru că tatăl meu fusese prorector la Universitatea Babeș Bolyai. Așa că am mers la el, i-am zis că mi-a plăcut mult ce a spus el și că mi-ar plăcea să facem un eveniment împreună. Așa s-a născut „Simfonia Iubirii”.
De ce crezi că vine lumea la concertele Young Famous Orchestra?
Sincer, nu știu. Unii îmi spun că le place că sunt pasionat de ceea ce fac și pasiunea aceasta e contagioasă. Alții mi-au zis că evenimentele pe care le organizăm sunt foarte vii și pe înțelesul tuturor. Alții vin pentru că sunt niște evenimente inedite, diferite de recitalurile clasice. Eu mă bucur când văd sala plină și cred că în ultima vreme am intrat într-o simbioză socială.
Ziceai că în viața ta au fost piese care te-au marcat. Poți să-mi mai dai vreun exemplu?
Da. A fost „Pasărea de foc” a lui Stravinski – o operă care m-a marcat, o piesă care mi-a adus o mare bucurie și putere de studiu și de a face muzică. Apoi a fost muzica lui Mozart în general. Prima care îmi vine în minte e „Flautul Fermecat” – o piesa simplistă la prima vedere, dar care are multe nivele de înțelegere.
„Să iubești tot ce te înconjoară indiferent de ce ți se întâmplă. Dacă judeci totul prin prisma iubirii nu ai nimic de pierdut, doar de câștigat”.
Pentru mine e o operă de o profunzime impresionantă, mai ales pentru că vorbește despre iubire. Exact ca în piesă, în viață cea mai dură probă este proba iubirii. Să iubești tot ce te înconjoară indiferent de ce ți se întâmplă. Dacă judeci totul prin prisma iubirii nu ai nimic de pierdut, doar de câștigat.
