Am auzit pentru prima dată de Cătălina la știri, pe un canal de televiziune din Republica Moldova. Reportajului anunța că în cadrul Galei Studenților originari din Republica Moldova, Cătălina Brînză fusese desemnată una din cele mai bune studente din diaspora.
Am căutat-o pe internet, am aflat că locuiește în Cluj-Napoca și că face parte din echipa care organizează cursuri de dans pentru persoanele vârstnice din oraș. Mi s-a părut o idee foarte interesantă, așa că am luat legătura cu ea și am invitat-o la o discuție.
Salut, Cătălina! Mă bucur să te cunosc! Povestește-ne, te rog, puțin despre tine. Cine ești? De unde vii și cu ce te ocupi?
Salut, și eu mă bucur de cunoștință. Mă numesc Cătălina Brînză, sunt din Republica Moldova, dar de 6 ani locuiesc în Cluj-Napoca unde am făcut studiile universitare și de masterat. Lucrez în comunicare, ar în timpul liber mă implic în proiecte sociale ce țin de viața publică.
Cred în proiecte de suflet care schimbă oamenii în bine și care nu-s făcute doar de dragul de a le face. Vreau să fiu o persoană implicată în comunitate, care știe problemele existente și care pune umărul la rezolvarea lor. Model meu în viață este Zorba Grecul –omul care știe și face ce trebuie fără să țină cont de convențiile sociale.
„Prin voluntariat am realizat că barierele de vârstă pe care ni le impunem sunt artificiale și cât de mult contează să nu judecăm oamenii după aparențe”.
Povestește-ne puțin despre Republica Moldova și viața ta de acolo. Ai fost mereu așa de implicată ca acum?
Ce să vă spun, în copilărie am fost foarte timidă, așa că voluntariatul a fost modalitatea prin care am ieșit din cochilie. Când eram mică visam să devin profesoară sau dansatoare. Prin clasa a 4-a am participat la un curs de radio jurnalism organizat de Centrul Media din Chișinău care mi-a deschis pofta de a cunoaște oameni și de a mă implica în societate.
Din clasa a 8-a am început să fac voluntariat și am cunosc mulți oameni faini, inclusiv voluntari străini. La 15 ani am fost pusă să fiu mentorul unui voluntar de 27 ani din Canada și am realizat atunci că barierele de vârstă pe care ni le impunem noi sunt artificiale. Și cât de mult contează interacțiunea umană și să nu judecăm oamenii după aparențe.
Legat de studii – am avut mereu chemare spre științele umane. În clasa a 8-a am început să particip la olimpiade, în special la istorie, limba franceză și limba română. În clasa a 12-a am reușit să ocup locul 1 la olimpiada națională de istorie și locul 2 la cea de limbă română.
Cum a decurs mutarea și primii ani în Cluj-Napoca?
La început am avut o relație ciudată cu Clujul, nu prea mi-a plăcut și a fost greu să mă adaptez. Acum este unul dintre orașele mele preferate. Cred că sunt foarte multe oportunități de explorat, atât în domeniul cultural, social, cât și economic. Venind cu tot bagajul acesta din Chișinău, aveam nevoie să fiu la fel de implicată și în Cluj-Napoca.
Lucru pe care l-am și făcut. Am continuat să fac voluntariat și am participat la programe de internship ca să mă descopăr și ca să acumulez experiență: să învăț o meserie, să dezvolt niște abilități pe care să le pot folosi ulterior în proiectele mele.
„DACĂ OAMENILOR LE-AR PĂSA DE CEEA CE FAC ȘI AR AVEA PUȚINĂ INIȚIATIVĂ, LUCRURILE S-AR SIMPLIFICA ÎN MULTE INSTITUȚII”.
Povestește-ne, te rog, despre organizațiile în care ai activat până acum
În anul 1 de facultate am avut în program un curs ținut de Răzvan Cherecheș care este directorul Cluj School of Public Health – un program academic, un centru care se ocupă cu cercetarea în domeniul sănătății publice și derulează proiecte în zona politicilor de sănătate.
În timpul cursului Răzvan ne-a povestit multe despre centul său. Mi-a plăcut ce am auzit așa că în 2012 am făcut un internship acolo, iar în următorul an m-am și angajat la ei. Am început cu lucruri simple după care am trecut rapid la realizarea unor proiecte mari care necesitau un grad avansat de pregătire… pregătire pe care eu nu o aveam.
A fost foarte greu, dar m-a ajutat să ies din zona de confort, să mă cunosc mai bine și să învăț multe lucruri utile. Acolo am învățat cât de important este să ceri ajutor, să nu te încăpățânezi să faci totul singur.
Tot acolo am realizat că, dacă oamenilor le-ar păsa de ceea ce fac și ar avea puțină inițiativă, lucrurile s-ar simplifica în multe instituții. După 3 ani petrecuți la centru am simțit nevoia unui mediu mai liniștit așa că am trecut în mediul corporate unde lucrez și în prezent.
De unde a apărut idee unor cursuri de dans pentru vârstnici? Și cum ai ajuns în proiect?
Ideea a pornit de la Petru Sandu – cercetător în domeniul sănătății publice și fost coleg la Cluj School of Public Health care a fost într-un stagiu academic de 6 luni la University of Iowa din SUA. La întoarcere el trebuia să implementeze un proiect de cercetare cu un buget de 5000 $ oferit de universitate. Petru Sandu a absolvit Facultatea de Medicină și cea de Educație Fizică și Sport și are o experiență vastă în domeniul promovării și implementării politicilor de activitate fizică și sport la nivel național și european.
El este foarte interesat de promovarea sportului și a activităților fizice. În acest context a venit cu ideea unui proiect de cercetare menit să studieze beneficiile dansului asupra vârstnicilor în România. Mie mi-a plăcut întotdeauna dansul așa că am decis să mă implic încă de la prima ediție care a avut loc în 2015.
„La cursurile de dans se creează o interacțiune deosebită. Oameni uită de tot pentru câteva minute și realizează o conexiune aparte prin muzicĂ și mișcare”.
Cum s-a derulat cursul și care au fost impresiile participanților?
Cursul s-a desfășurat de 2 ori pe săptămână în perioada martie – aprilie și mai – iunie și a avut loc la centrele de zi. Am avut 50 de participanți. Ca instructor de dans l-am avut pe Lucian Ambrosie care a știut foarte bine să comunice cu seniorii și i-a învățat pașii de dans pentru bachata, vals și tangou.
La cursurile de dans se creează o interacțiune deosebită. Practic ai niște oameni care se văd pentru prima dată, care uită de tot pentru câteva minute și realizează o conexiune aparte prin intermediul muzicii și a mișcării. Acest lucru este minunat.
La sfârșit am avut și o petrecere de final de curs, iar participanții au fost foarte încântați. Și nouă ne-a plăcut mult să interacționăm cu ei și să-i facem să se simtă mai bine. Deși nu mai aveam finanțare, am decis să continuăm cursurile și în anul următor.
Cum ați ajuns să organizați festivalul de dans pentru vârstnici Adagio?
Ideea ne-a venit în timpul celei de-a doua ediții de cursuri de dans. Noi am gândit festivalul mai curând ca o petrecere decât un concurs în sine, un eveniment la care oamenii să se simtă bine. Prima ediție de festival a avut loc pe 19 iunie 2016 la Casino și a implicat 15 instituții și organizații în calitate de parteneri, finanțatori și sponsori. Singura finanțare pe care am primit-o a fost din partea Consiliului local.
Am avut însă parte de multă mediatizare în presă, pe internet, la radio și tv și am reușit să încheiem multe parteneriate care ne-au ajutat. Concursul a avut atât perechi formate din timp, cât și perechi formate pe loc. În juriu au fost dansatori profesioniști care au ales la fiecare categorie locul 1, 2 și 3. Festivalul a avut în jur de 40 de participanți, vreo 150 de oameni în public, iar cel mai în vârstă dansator a avut 80 ani.
Ce planuri de viitor ai și de ce crezi că aceste evenimente sunt utile pentru clujeni?
În primul rând vrem să organizăm ediția a două a festivalului. Avem deja și o dată: 30 septembrie, tot la Casino. În acest an Adagio va fi încadrat în Săptămâna Europeană a Sportului. În al doilea rând vom înființa un ONG în domeniul promovării educației fizice și sportului, în care să combinăm cercetarea cu proiecte comunitare.
„În timpul cursurilor am întâlnit bătrâni extraordinari și am realizat că mulți sunt în suflet tineri, cĂ vor să trăiască și să se bucure de viață”.
E normal ca tinerii să primească multă atenție, pentru că ei sunt viitorul. Totuși noi credem că și vârstnicii merită atenție. Am demonstrat deja că putem realiza pentru ei proiecte foarte frumoase.
În acești 2 ani am întâlnit în cadrul proiectelor mulți bătrâni extraordinari și am realizat că, în pofida vârstei, mulți dintre ei sunt în suflet niște tineri care vor să trăiască și să se bucure de viață. Dacă ești bătrân nu înseamnă că nu mai ai pasiuni, că nu mai vrei să faci ceva frumos.
Activitățile fizice îi ajută pe bătrâni să se integreze în societate, să uite de probleme și să se simtă mai bine atât fizic, cât și psihologic. Astfel costurile necesare pentru îngrijire medicală scad. Din păcate în România se investește foarte puțin în programe pentru persoanele de vârsta a treia. Noi vrem să schimbăm puțin câte puțin acest lucru.
